Rezolvare subiectul 1:

1. ostenite=istovite
pierzându-se=dispărând
2. În versul „Departe doară luna cea galbenă – o pată”, linia de pauză se foloseşte în interiorul enunţului pentru a delimita apoziţia explicativă „o pată”, referitoare la „luna cea galbenă”. Linia de pauză are rol stilistic, deoarece atrage atenţia şi asupra atitudinii afective a eului liric, marcând totodată intonaţia deosebită ce exprimă admiraţia.
3. El a plecat departe de casă.
Momentele petrecute împreună sunt atât de departe…
4. Metafora „Oceanul cel de gheaţă” simbolizează imposibilitatea împlinirii sentimentului de iubire, ca ideal al eului liric. Substantivul „oceanul” ilustrează distanţa ce s-a creat între cei doi îndrăgostiţi, iar gheaţa, imposibilitatea de a străbate această distanţă. Epitetul personificator „priviri suferitoare” are ca rol redarea stării de tristeţe ce survine odata cu pierderea iubirii.
5. „pe bolta alburie, o stea nu se arată”; „o pasăre pluteşte cu aripi ostenite”; „pierzându-se-n apus”; „mă-ntunec şi îngheţ”
6. Versurile poeziei fac distincţia între planul circumscris de natură şi cel al interiorităţii eului liric. Între cele două există o evidentă legătură, deoarece stările resimţite de eul liric odată cu pierderea iubirii, găseşte ecou în toate elementele naturii.
7. Contemplarea naturii prin descrierea peisajului cu puternice reverberaţii în sensibilitatea eului liric, precum şi tema poeziei (iubirea pierdută) sunt două argumente care încadrează textul în estetica romantică.
8. Titlul „De câte ori, iubito…” este reluat în incipitul poeziei pentru a accentua suferinţa provocată de rememorarea clipelor de fericire pierdute. Vocativul „iubito” nu redă doar raportul relaţiei dintre cei doi, ci sugerează şi sentimentul de melancolie al eului liric, punctele de suspensie prelungind parcă, într-un timp nedefinit, acest sentiment. Structura „de câte ori” exprimă frecvenţa amintirii, neputinţa eului liric de a uita fericirea trecută şi devenită acum “ocean de gheaţă”.
9. Incipitul poeziei reia titlul, „De câte ori iubito…”, exprimând suferinţa eului liric la amintirea iubirii trecute, care are efect dezolant asupra sensibilităţii poetice, simbolizat prin metafora „oceanul cel de gheaţă” care-i chinuieşte sufletul. Revenirea iubirii, sugerată prin epitetul metaforic şi cromatic „bolta aurie”, este imposibilă, întrucât la orizont nu se arată nicio stea – simbol al deznădejdii. Luna, ca astru tutelar şi martor al fostei iubiri, este palidă de tristeţe, ipostază exprimată prin epitetul cromatic „luna cea galbenă” şi prin apoziţia explicativă „o pată”.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Dragostea de mama-

Mă număr printre cei care sunt de acord cu ideea expusă în afirmaţia lui Honore de Balzac din opera „Gobsek” conform căreia capacitatea de a iubi a unei mame este nemărginită şi necondiţionată, aceasta fiind capabilă întotdeauna să ierte.
Una dintre cele mai puternice legături interumane este, cu siguranţă, cea dintre o mamă şi copilul său. În cele mai multe cazuri, această legătură nu poate fi clătinată de niciun factor extern. O adevărată mamă simte nevoia de a fi alături de copilul său în orice situaţie şi ipostază, este permanent dispusă să-l ajute, să-l ghideze în viaţă, şi să-i înţeleagă acestuia deciziile chiar şi în momentul în care ele nu sunt bazate pe o raţiune corectă. Din aceste considerente definirea metaforică a sufletului mamei ca un abis mi se pare foarte potrivită; e imposibil să înţelegem până la capăt de unde poate veni iertarea din inima mamei.
Este bine ştiut faptul că mama este persoana la care oricine, în mod obişnuit, s-ar putea îndrepta în căutarea unui sfat sau în căutarea înţelegerii. Dacă aceasta nu ar avea resurse spirituale suficiente sau ar refuza să îşi ierte copilul, atunci s-ar dărâma ideea bine stabilită a sprijinului permanent şi necondiţionat al oricărui om.
În concluzie, într-o lume în care încă se mai respectă regulile nescrise ale legăturilor între oameni, mama este aceea care, în felurite situaţii, îşi va ierta copilul, continuând să îl iubească şi implicit, să îl îndrume spre un echilibru mai bun.

Rezolvare subiectul 3:

Maitreyi de Mircea Eliade

Într-un pasaj din seria articolelor intitulate „Itinerariu spiritual”, Mircea Eliade redă din perspectiva personală relaţia dintre literatură şi cultură. Literatura este, aşadar, un mod de a reda aspecte ale culturii prin concretizarea experienţelor ce survin din aceasta. Totuşi, literatura nu poate imprima conştiinţei cultura, literatura reuşeşte doar să surprindă şi să transmită experienţele care au reuşit aceasta. Găsesc această concepţie cât se poate de reală şi perfect logică.
Mircea Eliade, scriitor al secolului al XX-lea, istoric al religiilor, orientalist , etnolog, sociolog, folclorist, eseist, nuvelist, romancier, dramaturg, memorialist şi filosof, s-a afirmat pe plan internaţional şi este considerat unul dintre cele mai mari personalităţi ale României.
Romanul „Maitreyi” este publicat în anul 1933 ca urmare a experienţelor trăite în Calcutta. Este considerat un roman de dragoste erotic şi exotic, original, folosind o tehnică modernă de relatare pe trei planuri: jurnalul lui Allan (Mircea Eliade), confirmările sau comentariile acestuia la scurt timp după ce a fost scris jurnalul şi interpretarea întâmplărilor într-o manieră relativ obiectivă, la mulţi ani după desfăşurarea acestora. Această tehnică, mai rar întâlnită în literatura română, redă autenticitatea romanului şi oferă credibilitate relatării experienţei trăite în India. De asemenea, prin această modalitate Mircea Eliade reuşeşte să îmbine mai multe specii literare: jurnalul, eseul, reportajul şi naraţiunea subiectivă.
Subiectul principal al romanului îl constituie evoluţia poveştii de dragoste dintre Allan si Maitreyi, fiica învăţătorului Narendra Sen, care îl găzduieşte pe acesta. Sentimentele celor doi trebuie să reziste diferenţelor culturale, acest fapt apropiind povestea tragică relatată de miturile cuplurilor Tristan şi Isolda sau Romeo şi Julieta.
Pe parcursul romanului se pot identifica numeroase influenţe ale culturii indiene, şi chiar o proiectare a acesteia prin ochii lui Allan. Odată ajuns în casa învăţătorului Narendra Sen nu numai că poate observa îndeaproape obiceiurile şi tradiţiile specifice ci, uneori, chiar ia parte la acestea, relatând plin de încântare şi entuziasm aceste momente în jurnalul său.
Cu ajutorul Maitreyiei, de care se apropie treptat prin intermediul unui schimb cultural prietenesc, ajunge să trăiască o iubire pasională, atinsă fără îndoială de amprenta orientală, pasională şi într-o măsură, fatalistă. Primul element ce trădează urme de erotism ale romanului este ritualul atingerii picioarelor de pe terasa casei învăţătorului la care ia parte şi Allan. Acest moment poate fi considerat punctul de plecare al transformării unei atracţii fizice şi spirituale, într-o iubire erotică, carnală.
Un alt element al culturii indiene care ghidează idila celor doi este ritualul logodnei susţinut de eroina romanului printr-un jurământ în faţa naturii: „Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan şi nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia ,aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum iţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea şi tot răul daca va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupra-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minţi, maica mea.” Din acest moment iubirea celor doi îi condamnă la suferinţă. Diferenţele culturale nu sunt de ignorat şi, secretul lor ieşind la lumină, sunt despărţiţi de către Narendra Sen. Încercările de a ajunge unul la celalalt, încercări iraţionale şi brutale (Maitreyi se dăruieşte unui vânzător de fructe pentru a fi alungată din casă, dar tatăl său refuză acest lucru), se dovedesc a fi adevărate eşecuri.
Într-un plan secund iubirii tragice, evoluţia relaţiei, experienţa unui european în India, reuşeşte să redea într-o manieră originală şi savuroasă elemente ale culturii indiene desfăşurarea vieţii de familie şi o proiectare a mentalităţii încorsetate de dogme şi legi, religie şi tradiţie prin persoana învăţătorului. Maitreyi apare ca exponentă a femeii orientale ce atrage prin senzualitatea mascată de inocenţă şi care reuşeşte să evadeze dintre zidurile culturii dorind o mai mare deschidere spre întreaga lume.
De asemenea putem contura, prin intermediul romanului, cadrul oriental în care se desfăşoară acţiunea şi elemente specifice culturii indiene precum vestimentaţia sau stilul decorativ.
În concluzie, fiind considerat un roman autobiografic, prezentând numeroase elemente demonstrabil reale (identitatea reală a Maitreyiei, călătoria lui Mircea Eliade în Calcutta şi găzduirea acestuia de către tatăl fetei etc.) „Maitreyi” poate fi privit drept o manifestare a literaturii care redă experienţele unui european într-o lume nouă, orientală, reuşind să contureze astfel cultura indiană şi să creeze imaginea mentalităţii specifice.