Rezolvare subiectul 1:

1. biserică, altarul.

2. În versul „Şi ele-adorm de tine alinate”, cratima este folosită pentru păstrarea măsurii medii a poeziei de 11 silabe, prin transformarea hiatului în diftong.

3. Mihai îl bate mereu pe fratele sau mai mic.
În partea estică a Europei bate Crivăţul.

4. Poezia este un monolog liric adresat, pronumele personal „tu” din primul vers având rolul de a exprima subiectivitatea, fiind o marcă a tipului direct de adresare.

5. O figură de stil prezentă în strofa a doua este personificarea „patimile…adorm” prin care poeziei îi este atribuită însuşirea omenească de a avea puterea alinării durerilor sufleteşti, de a le face uitate.

6. Poezia Sonet de Octavian Goga ilustrează caracteristicile tradiţionalismului literar, prin cultul spiritului religios cu ajutorul poeziei devenite o „Biserică cu porţi neîncuiate” şi prin prezentarea datinilor stravechi, precum mersul la biserică, spoveditul, alinarea şi purificarea sufletească. Poezia este de esenţă spirituală, ilustrând ideea de religiozitate prin valorificarea riturilor şi a credinţelor străvechi.

7. Scrierea cu majusculă a substantivului Poezie evidenţiază importanţa acordată de către autor poeziei, personificarea ei şi adresarea directă prin folosirea vocativului, caz afectiv, oferind substantivului o poziţie-cheie, un rol central în structura poeziei.

8. În prima strofă, ideea poetică (Poezia ca altar spiritual unde fiinţa umană se împărtăşeşete cu tainele universului) este subliniată prin utilizarea pronumelui personal „tu”, marcă a tipului de adresare directă şi a substantivului Poezie scris cu majusculă ce are rolul de a prezenta de la început importanţa deosebită acordată actului de creaţie, transformat într-un ritual religios. Poeziei îi sunt atribuite însuşiri omeneşti cu ajutorul epitetelor personificatoare „tainică, curată Poezie”; ea este tainică, putând fi înţeleasă doar prin pătrunderea în misterele ei şi curată pentru că nu-i judecă pe ceilalţi, având porţile deschise pentru toată lumea, fără a face diferenţe. Metafora centrală a poeziei, „Biserică cu porţi neîncuiate”, dezvăluie legătura între poezie şi religie, reliefând procesului de transformare a poeziei în hrană pentru spirit.

9. Limbajul poetic se caracterizează prin reflexivitate, predispoziţie spre meditaţie, prin cultul spiritului religios şi valorizarea riturilor străvechi, dar şi prin expresivitate, realizată cu ajutorul figurilor de stil: metafora „Biserică cu porţi neîncuiate”, personificarea poeziei în sine, căreia i se atribuie însuşiri omeneşti, ascultând păcatele şi oprind amarul, caracterizată drept „tainică, curată şi senină” şi mai ales, prin utilizarea termenilor religioşi biserică, a spovedi şi altar.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: mila-

Sunt de acord cu afirmaţia lui Garabet Ibrăileanu, deoarece consider că mila este un sentiment frumos, foarte nobil dacă este sincer şi creştinesc.
În primul rând, mila trebuie să fie însoţită de iubire, deoarece la baza tuturor celor întreprinse de om, trebuie să stea cel mai înălţător sentiment, acela al iubirii.
În al doilea rând, mila, în cazul în care nu este însoţită de iubire, poate fi ofensatoare, deoarece persoanei căreia îi „adresezi” acest sentiment se poate simţi umilit sau dispreţuit. Poate că unii preferă să înfrunte direct dispreţul decât viclenia acestui tip de milă.
Actele de caritate întâlnite în zilele noastre la tot pasul sunt rareori însoţite de mila creştinească împletită cu iubire. Din păcate, aceste acte se fac doar în apropierea sau cu ocazia marilor sărbatori creştine şi în „luminile rampei”, foarte vizibil, mulţi uitând, pe de o parte, că anul nu este alcătuit doar din zile de sărbatoare şi, pe de altă parte, că discreţia însoţeşte cel mai bine caritatea.
În concluzie, atunci când mila nu este dublată şi de iubire, poate fi, de multe ori, mai ofensatoare decât dispreţul.

Rezolvare subiectul 3:

Maitreyi de Mircea Eliade

Mircea Eliade a teoretizat încă de la 20 de ani, în volumul „Itinerariu spiritual”, din care face parte citatul de mai sus, rolul de „gimnastică a conştiinţei” şi ţinta finală, „armonia organică, echilibrul forţelor lăuntrice” pe care le are trăirea intensă a unor experienţe cât mai variate.
De aceea, eu cred că pasiunea de a salva timpul a fost motivul pentru care Eliade a ţinut un Jurnal. În accepţia sa, jurnalul nu este un carnet cu note, ci reprezintă fixarea unor momente efemere prin scrisul cu vocaţie. În romanul „Maitreyi”, jurnalul pe care-l readuce în discuţie devine un pretext literar, precum şi o modalitate pentru confesiune, revelaţie şi rememorare. Substanţa epică a romanului se densifică astfel, într-un chip modern şi original, sporind autenticitatea faptelor, dar şi a introspecţiei.
În primul rând, scrierile literare ale lui Mircea Eliade reprezintă două tendinţe ireconciliabile: pe de o parte „experienţa”, autenticitatea, trăirea nemijlocită, intensă a realităţii, mai ales spiritual şi erotic, pe de altă parte fantasticul, reflectând „experienţa sacrului”.
În acest sens, romanul experienţei reprezintă o orientare tematică în romanul interbelic, categorie care valorifică trăirea cât mai intensă, până la capăt, în plan interior, de către personaje a unor experienţe personale variate, dar definitorii (de exemplu: iubirea, prietenia, războiul, moartea).
De asemenea, romanul „Maitreyi” valorifică aspecte autobiografice: o poveste de dragoste trăită de autor alături de fiica profesorului Dasgupta, gazda lui din India, unde Eliade petrece mai mulţi ani, dedicându-se studiilor de orientalistică la Universitatea din Calcutta. Notele din jurnalul acestei perioade vor sta la baza creaţiei epice, care aparţine ficţiunii, ca şi finalul întâmplării, după cum mărturiseşte Eliade în „Memorii”.
După cum am spus, subiectul se organizează în jurul cuplului Allan (alias scriitorul), inginer englez şi Maitreyi, fiica inginerului Narendra Sen (alias profesorul Dasgupta). După perioada de spitalizare, în convalescenţă, Allan este invitat să locuiască în casa inginerului Sen, unde se împrieteneşte cu Maitreyi, fiica inginerului, o adolescentă de 16 ani. Între ei se va înfiripa o mare iubire, încurajată aparent de familia eroinei, care însă îi va atrage atenţia că între ei un mariaj este imposibil de realizat.
De altfel, formula care sintetizează problematica romanului este estetica autenticităţii, prin confesiunea personajului-narator, relatarea la persoana I, introspecţia şi autoanaliza lucidă. Originalitatea romanului modern, amestec de jurnal intim şi naraţiune retrospectivă, este susţinută de utilizarea tehnicii narative moderne, secvenţe din jurnal fiind introduse în naraţiunea romanului. Astfel, povestea capătă dimensiuni care angajează experienţe omeneşti esenţiale, de impuls, pentru acţiuni revelatoare.
În al doilea rând, la Mircea Eliade, erosul, acel preaplin al sufletului şi al biologicului, aflat în expansiune, apare ca o zonă de confruntare maximă între voinţa şi terenul predilect al experimentării morale, apare ca o trăire limitată. Aventura cuonaşterii este viaţa liberă. De altfel, Allan are o conştiinţă mereu limitată: când este un observator rece, penetrant, când exaltat, când copleşit de plenitudine. Dominanta rămâne luciditatea personajului – privirea trează asupra sa şi asupra celor din jur. El se străduieşte să distingă etapele unui proces lăuntric şi contradicţiile unui sentiment trăit cu fervoare şi cu accente de suferinţă. Ca tânăr, el parcurge drumul „Labirintului”, al iniţierii. Setea de cunoaştere se manifestă în multiple planuri şi viaţa monotonă, tipic europeană este schimbată cu lumea mai puţin civilizată, dar mult mai bogată şi mai intensă spiritual a Indiei.
Astfel, elanurile tinereţii, orgoliul firesc, bucuria de viaţă se manifestă plenar. Starea de beatitudine se află în eul său, lucid dar şi sentimental, trăind astfel plenitudinea spirituală. Pe Allan îl încearcă stări contradictorii, gustul singurătăţii, dar şi al pasiunii, al dezamăgirii şi al situaţiilor imprevizibile, pe care nu le poate controla.
În acest mod, Allan simte un conflict interior puternic, căci are o lungă „incubare” a erosului în conştiinţa sa. Pasiunea şi luciditatea îl fac pe erou să rememoreze, să analizeze toate trăirile. Conştiinţa frământată are izbucniri dureroase şi dilematice chiar din abisul subconştientului. Să nu uităm că eroul îşi caută identitatea şi cunoaşterea de sine îi aduce imprevizibilul, fiindcă este o fire dilematică şi un tânăr cu o complexă viaţă lăuntrică. Allan trăieşte drama existenţială, drama ideilor care îl macină încât ajunge să-şi dorească să treacă la hinduism spre a eluda orice piedică în drumul unirii cu Maitreyi. Dar timpul n-a mai avut răbdare cu Allan, căci a izbucnit, alături de conflictul interior, şi un conflict exterior, interdicţia declanşată de Narendra Sen, cel pecetluit în tipare rigide şi inexplicabile pentru un european.
Astfel, în al treilea rând, întâlnim conflictul omului european cu tatăl fetei, ce redă opoziţia dintre libertatea dragostei şi constrângerile tradiţionale. Narendra Sen este simbolul autorităţii şi al forţei în plan social, dar şi în cel familial. Voinţa lui devine lege, acţionează energic, hotărât, interesat de realizări şi acte care să răsfrângă în direcţia scopului precizat de el. Fire ascunsă şi nesinceră, el nu i-a mărturisit lui Allan scopul său, ca acesta să fie orientat spre o direcţie şi să nu aibă dreptul opţiunii spre destinul propriu. Narendra Sen plănuise să-l atragă în mediul său, pentru a-l adopta, iar prin această modalitate toată familia să se mute în Anglia. De asemenea, limitele sale se simt prin mentalitatea lui inexpugnabilă: nu este capabil de un efort raţional care să aducă indulgenţa umană, în cazul cuplului erotic Maitreyi- Allan. Observăm că acţionează fatidic, răul dezlănţuindu-se ca o reacţie în lanţ, căci nimeni nu iese nevătămat.
În aceeaşi măsură, brutalitatea lui Narendra Sen a zdruncinat miracolul iubirii, vraja feminităţii Maitreyiei, starea de har şi trăirea sfântă a suprafirescului prin iubire şi prin creaţia artistică.
În al patrulea rând, se simte şi o incompatibilitate alături de o lipsă de comunicare între civilizaţii şi între mentalităţi: cea europeană şi cea asiatică. Un moment în care se vede clar acest lucru este când Sen respinge ideea convertirii lui Allan la religia hindusă, spunându-i că religia nu se poate schimba fără consimţământul celor din ţară şi că religia sa e bună şi „trebuie păstrată nu din convingere, ci din dragoste şi respect…”. Locuind în casa lui Narendra Sen, Allan a receptat realitatea ca un european ce şi-a făcut unele reprezentări şi proiecţii neconcordante cu lumea din Calcutta. Deşi uimit de mirajul Indiei, eroul nu reuşeşte să se rupă în totalitate de rădăcinile lui şi comuniunea totală cu lumea nouă nu se produce niciodată, în ciuda dorinţei sale şi a bucuriei lui nesfârşite de a scăpa de monotonie şi de a se face util.
Având în vedere toate aceste argumente, romanul „Maitreyi” consemnează experienţele trăite de autor şi aduce în literatura noastră motivul iubirii între un european şi o fată exotică, obsesia erotică pentru o străină, precum şi misterul sufletului indian, care prin dragoste, se transpune şi în inima europeanului. Această poveste de dragoste sfârşeşte nefericit din cauza diferenţelor de mentalitate dintre cei doi. Allan este un reprezentant al lumii moderne occidentale, în timp ce Maitreyi întruchipează India tradiţională cu valorile ei specifice.
Maitreyi rămâne cel mai exotic personaj feminin din literatura română, iar Allan, personajul a cărui conduită europeană refuză păcatul sinuciderii personalităţii prin pasiune, raţiunea spaţiului geografic îngăduindu-i numai îmbogăţirea eului, făcând din experienţa sa umană un interesant material de reflecţie şi prilej de contemplare poetică.
Aşadar, o parte însemnată a prozei lui Mircea Eliade se integrează în literatura autenticităţii şi a experienţei. Multe din romanele sale sunt mai degrabă „jurnale”, destinate să înregistreze fapte de viaţă sau trăiri abisale, guvernate de aspiraţia spre o autenticitate superlativă.