Rezolvare subiectul 1:

1. plug, coasă

2.Cratima utilizată în versul „Şi-n barbă plânge tata…” marchează elidarea vocalei î şi reducerea numărului de silabe prin evitarea hiatului. Astfel se păstreaza măsura şi ritmul poeziei.

3.Verbul la modul conjunctiv, timpul perfect, repetat în ultimele două versuri din prima strofă, subliniază regretul părăsirii satului, văzut ca o matrice existenţială: „Să fi rămas fecior la plug, / Să fi rămas la coasă”.

4. Prezenţa eului liric se evidenţiază prin pronumele de persoana I: m, mi , eu şi prin verbele la persoana I: „rătăceam”, „să fi rămas”, mărci specifice ale subiectivităţii poetice.

5. Textul poetic are o structură clasică : are cinci strofe, catrene. Măsura este de şapte-opt silabe, rima apare doar la versurile 2 şi 4, ceea ce creează o sonoritate amplă, prin rostirea versurilor două câte două.

6. Metafora „un stâlp la bătrâneţe” din ultimul vers al strofei a doua evidenţiază dorinţa de a fi ramas în satul natal, pentru a fi un sprijin pentru părinţii săi ajunşi la bătrâneţe.

7. Poezia Bătrâni de Octavian Goga se încadrează în lirica tradiţionalistă prin întoarcerea nostalgică spre lumea satului, văzut ca o matrice existenţială. Regretul înstrăinării (motivul dezrădăcinării, specific poporanismului) predomină în întregul text poetic, eul liric raportându-se la trecut, la parinţi şi la sat ca la un univers al credinţei, al liniştii sufleteşti şi al tradiţiei. De asemenea, expresivitatea textului ţine de recuzita tradiţionalistă: tendinţa de epicizare a liricului, figuri de stil lipsite de ambiguitate, prozodie clasică.

8. Ultima strofă începe cu un adverb de mod „Aşa…”, urmat de puncte de suspensie, reprezentând o marcă a implicării afective. Melancolia trecerii timpului este subliniată prin epitetul „bieţi ”, alăturat substantivului „bătrâni ”, dar şi prin verbul „vă treceţi”, cu nuanţe stilistice. Specific lumii satului, parinţii îşi pun nadejdea în credinţă, singura ce le-ar putea alina absenţa fiului iubit : „Şi plânge mama pe ceaslov, / Şi-n barbă plânge tata… ”
Sentimentul de tristeţe se desprinde din întregul text poetic, fiind dat de regretul înstrăinării.

9. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual, definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. Astfel, titlul Bătrâni evidenţiază mesajul textului poetic. Trecerea ireversibila a timpului este resimţită de părinţi, care sunt singuri şi îşi aşteaptă fiul. Substantivul din titlu este nearticulat, subliniind generalitatea, faptul că regretul înstrăinării de cei dragi poate aparţine oricui a trăit această exeperienţă.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Raportul dintre ratiune si pasiune

Titu Maiorescu susţine că omul se lasă condus de inimă în momentele în care raţiunea ar trebui să îi dicteze direcţia finală. Eu consider că are dreptate deoarece, deşi este fiinţă raţională, esenţa omului este reprezentată de pasiune, sentimente, vise şi aspiraţii.
În primul rând, aşa cum spune şi criticul, raţiunea arată alternativele deciziei optime. Ea reprezintă capacitatea specific umană de a distinge binele de rău, de a alege şi de a acţiona responsabil. Însă rolul său de judecător este diminuat de fondul sentimental permanent activ, în care se află dorinţele şi trăirile noastre interioare. Prin urmare, tindem să ne lăsam ghidaţi de pasiune şi să urmăm calea inimii, fiindcă ea reflectă ceea ce ne dorim cu adevărat.
Un alt argument ar fi că inima, identificându-se cu vocea interioară a omului, este singura capabilă să ştie ceea ce este mai bun pentru noi. De aceea, ea lasă raţiunea să îşi „expună” variantele şi o alege pe cea potrivită. Aşadar, raţiunea şi pasiunea ar trebui să fie complementare, ajutându-se reciproc.
Având în vedere argumentele de mai sus, eu cred că în momentele hotărâtoare, „direcţia finală o dă inima” deoarece, dincolo de raţiune, omul este un cumul de sentimente, pasiuni, năzuinţe care îl definesc întreaga viaţă, indiferent de moment sau situaţie.

Rezolvare subiectul 3:

Maitreyi de Mircea Eliade

Romanul „Maitreyi” se înscrie în direcţia realistă a prozei lui Mircea Eliade, alături de „Isabel şi apele diavolului” sau „Întoarcerea din rai”, romane care promovează estetica autenticităţii, a cărei idee fundamentală este că „orice e viu se poate transforma în epic, orice a fost trăit sau ar putea fi trăit”, aşa cum mărturisea Eliade în „Şantier”. Eroii săi din aceste prime romane, în majoritate tineri, intelectuali lucizi, obsedaţi de cunoaşterea de sine, au o viaţă afectivă intensă, în care iubirea, neliniştea, dezorientarea, timpul, singurătatea constituie tot atâtea mărci ale existenţei şi încearcă să-şi ordoneze epic experienţele „trăite”, consemnate într-un jurnal.
Caracterizat de G. Călinescu drept „cea mai integrală şi servilă întrupare a gidismului în literatura noastră”, romanul „Maitreyi” se află într-adevăr sub semnul influenţei lui André Gide, dar este o reuşită literară, în ciuda receptării negative a criticului, căruia nu i-a plăcut Mircea Eliade în general.
Apărut în 1933, romanul lui Mircea Eliade are ca temă o poveste de iubire tristă şi impresionantă, petrecută în spaţiul misterios şi exotic al Indiei şi este alcătuit din 15 capitole (numerotate cu cifre romane, fără titluri). Formula estetică folosită este modernă, romanul fiind alcătuit ca o lungă marturisire pe marginea jurnalului scris de narator, cu ceva timp în urmă, pe când se afla în India. „Maitreyi” are prin urmare caracter confesiv, cel care vorbeste fiind şi protagonistul întâmplărilor relatate (narator-protagonist). Romanul este alcătuit ca un palimpsest, din două jurnale unite prin rescrire şi rememorare.
Scris la persoana I, „Maitreyi” este o confesiune duioasă, lucidă şi amară în care naratorul-protagonist apelează la fluxul memoriei pentru a răspunde marilor sale întrebări.
Romanul poate fi privit şi ca un poem de dragoste, cuprinzând două timpuri: al iubirii (timp magic şi mitic, atât de plin, încât ar putea deveni necronologic) şi al povestirii (prezentul sărac, în interiorul căruia povestitorul priveşte spre trecutul pierdut).
Allan (personajul principal, modern, ce trăieşte o experienţă existenţială unică) este un tânăr inginer englez care vine la lucru în India, la o societate de canalizare a deltei şi se întâlneşte cu Maitreyi, (personajul central şi eponim al romanului) fiica lui Narendra Sen, superiorul ierarhic al lui Allan.
Invitat să locuiască în casa familiei Sen, după ce se îmbolnăvise de friguri, tânărul va avea revelaţia unei lumi misterioase şi ciudate, axată pe alte valori morale decât cele ale europenilor şi suficientă sieşi
În această lume, Maitreyi constituie şi ea o revelaţie: este primitivă, dar şi cultivată (fiind cunoscută în cercurile bengaleze de intelectuali, prin poemele filozofice pe care le scria, apreciate chiar şi de marele scriitor Tagore); tandră, dar şi capricioasă , „fiinţă umană şi aspiraţie metafizică “ (Pompiliu Constantinescu), Maitreyi îi apare oaspetelui cu o înfăţişare mereu nouă, învăluită în mister: „Dacă mă gândeam adesea la Maitreyi (…), dacă, mai ales mă tulbura şi mă neliniştea, aceasta se datora straniului şi neînţelesului din ochii, din răspunsurile, din râsul ei (…). Nu ştiu ce farmec şi ce chemare aveau până şi paşii ei”.
Cei doi tineri se întâlneau mereu: în bibliotecă (unde lucrează la clasificarea cărţilor familiei), la masă, pe terasa casei; uneori, ei se plimbă cu maşina sub cerul plin de stele al Bengalului sau poartă lungi discuţii (la care ia parte şi sora mai mica a Maitreyiei – Chabu). Câtva timp, Allan îşi păstrează luciditatea, fiind chiar deranjat de atitudinea prea îngăduitoare a familiei Sen: „Când ni se încurajează şi glumele sentimentale, mă dezgustă. Mi se părea ca e un complot general la mijloc, ca să mă îndrăgostesc de Maitreyi.”
Treptat, tânărul este prins în jocul iubirii, pe care o evocă în acorduri înalte, poematice: „Când voi găsi liniştea, omule, Dumnezeule, prietenul meu?”
Fiecare întâlnire cu Maitreyi relevă altă faţetă a acestei fiinţe misterioase şi nefericite, alcătuită din îndrăzneală şi ingenuitate, vis magic şi naivitate, imposibil de cunoscut ca însăşi Mama Pamânt. Maitreyi i se dăruieşte într-o noapte şi Allan se simte uşor jenat că aceasta „se abandonase atât de decisiv trupului meu, încât avusei şi o urmă de melancolie că mi se dăruise aşa de repede”. Cei doi se întâlnesc dis-de- dimineaţă în biblioteca familiei, iar Maitreyi, copleşită de vinovăţie, îi povesteşte despre iubirea ce o avea de la 13 ani pentru guru-ul ei, Robi Takkur şi despre scrisorile pe care acesta i le trimitea din toate părţile lumii. Însă gesturile tandre continuă, iar la un moment dat, Maitreyi va oficia un ritual al logodnei, neaşteptat şi pur, în care cuvintele se convertesc în incantaţii înalte, tulburătoare ca muzica sferelor:
„Mă leg de tine, pământule că eu voi fi a lui Allan şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele , aşa va fi trupul lui mie (…).Tu mă auzi , mamă pământ, tu nu mă minţi, maica mea “. Episodul acesta conturează poate cele mai frumoase pagini de iubire exotică din literatura româna. Ea îi dă lui Allan inelul de logodnă din fier şi aur, cu doi şerpi încolăciţi, iar întâlnirile lor nocurne devin tot mai dese. Allan era fericit că „păcatul n-o deprima, că nu vine în ceasurile de dragoste cu teama că face un rău”, deşi el trece prin tot felul de îndoieli în ceea ce priveşte atât iubirea fetei, cât şi propriile sentimente. Trădaţi în mod involuntar de Chabu, cei doi îndrăgostiţi sunt despărţiţi în mod brutal de Sen, care îi cere lui Allan să plece şi să întrerupă orice legaturi cu fiica sa. Allan se retrage în Himalaya pentru a se vindeca în singuratate deplină, iar Maitreyi încearcă zadarnic să-şi dezonoreze familia (crezând că tatal ei o va alunga de acasă, iar ea îl va urma pe Allan). De aici povestea de dragoste capătă o aură tragică.
Eu cred că această poveste nici nu putea avea un final fericit deoarece, aşa cum subliniază şi tatăl Maitreyiei, domnul Sen, incompatibilitatea celor doua lumi, a civilizaţiilor şi a religiilor face imposibilă căsătoria dintre un alb european şi o bengaleză, chiar şi în numele iubirii sublime.
Finalul îl prezintă pe Allan dilematic, dorind să ştie dacă Maitreyi l-a iubit cu adevarat: „Şi dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde ştiu? Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei…”
„Nimeni n-a ieşit nevătămat din jocurile Maitreyiei. Să fie oare pierderea minţilor sau moartea singura ieşire din marile pasiuni? […] putem oare fi absolut siguri că Allan, care la sfarşit doreşte din tot sufletul să mai privească o data în ochii Maitreyiei, ca să înţeleagă, n-a pierit el însuşi în nesiguranţă şi durere? Ce mai ştim noi despre el, o data manuscrisul romanului încheiat?” (Nicolae Manolescu)