Rezolvare subiectul 1:
1. tumult = zbucium; am strâns = am cuprins, am adunat
2. Cratima marcheaza elidarea vocalei ă pentru menţinerea măsurii şi a ritmului din versul respectiv, prin evitarea hiatului.
3. „în orice zi”, „cu atât”
4. Tema trecerii timpului, motivul morţii, motivul sensului existenţei, motivul învingerii fiinţei de către timp (al condiţiei umane finite)
5. Utilizarea pers. I plural sugerează ca tema poeziei este una universal valabilă: „ne credem stânci, ne vrem granit”. Toate afirmaţiile din text sunt observaţii ale naturii umane în raport cu viaţa şi cu moartea, pentru o mai bună identificare a cititorului cu autorul.
6. „Ne credem stânci” : Metafora stâncii reprezintă aparenta putere şi imortalitate, calităţi dorite de om şi pe care uneori consideră ca le are, ascunzând în interior „viermi profunzi”: frică, slăbiciune, fragilitate.
7. Pe parcursul întregii poezii observăm tehnica ingambamentului, ideea poetică nefiind enunţată într-un singur vers; versurile care încep cu literă mică sugerează continuitatea ideii.
8. Ultima strofă, concluzia discursului liric, este deschisă de o disjuncţie pentru a accentua, în acelaşi timp, ideile din strofele precedente, puse în relaţie cu această ultimă idee. Este prezentă o nota de optimism, caracteristică oamenilor care au trăit momentul şi l-au preţuit, căci aceştia vor putea zâmbi la urmă („în loc să izbucnim în plâns”). Ca mijloace artistice, poetul utilizează inversiunea („în inimi dac-am strâns”), pentru a păstra rima şi ritmul, şi epitetul metaforic „zile vii” (amintind parcă de îndemnul „Carpe Diem”). Antiteza zâmbim – izbucnim în plâns este susţinută, la nivel sintactic, de perechea propoziţie principală – circumstanţială opoziţională, care pun în evidenţă diferenţa de atitudine a omului, mulţumit cu meschina „izbândă” asupra zilei ce a trecut, în loc să fie neliniştit de faptul că în ziua aceea … a mai murit puţin.
9. Titlul unui text literar reprezintă o cheie de interpretare a conţinutului textual, definind pentru cititor un anumit orizont de aşteptare. Titlul poeziei, Victorii negre, se referă la victoriile mici, ce ne dau impresia puterii, dar care se află, de fapt, sub negura incertitudinii şi a înfrângerii de către forţe mai mari decât noi. Acest aspect este reliefat şi de metafora miezului „viermuit”, căci aparenţa este întotdeauna alta decât esenţa şi victoriile trecătoare sunt, până la urma, înghiţite de moarte, oamenii fiind întotdeauna învinşi, prin condiţia lor efemeră.
Rezolvare subiectul 2:
-Argumentativ: Relatia viata-moarte-
Sunt de acord cu afirmaţia exprimată de personajul Victor Petrini deoarece moartea este un lucru cât se poate de normal şi de natural. Omul trebuie să moară. Se naşte, creşte, se înmulţeşte şi moare, ca orice e viu. Moartea este văzută de oameni ca un element negativ al vieţii, ca o pieire definitivă ori ca o catastrofă. Dar oare de ce ne sperie atât de tare un lucru atât de firesc?
Un prim argument ce susţine ideea exprimată mai sus ar fi acela că frica de moarte se naşte din cauză că suntem mult prea legaţi de viaţă, de ceea ce este material, iar acest lucru ne împiedică să înţelegem ce este moartea. Omul incapabil de a cunoaşte moartea va fi incapabil să cunoască viaţa, pentru că în fond nu este vorba de altceva decât despre două ramuri ale aceluiaşi copac. Numai trăind vei ajunge să mori.
Un al doilea argument ce vine să întărească afirmaţia se referă la faptul că noi ne formăm o imagine culturală, educată asupra fenomenului morţii făcându-l traumatizant. Diversele cărţi apărute de-a lungul timpului, în legătură cu subiectul morţii, apasă inconştient chiar şi asupra celor mai neinstruiţi dintre noi cu greutatea unor reflexe acumulate vreme de mii de ani. Prin urmare privim moartea cu spaimă şi cu îngrijorare, asemeni modului în care anticipăm durerea.
În concluzie, oricâte convingeri livreşti am avea, oricât de multă încredere am fi investit în acestea, nimeni şi nimic nu ne va oferi în cursul vieţii vreo certitudine asupra morţii până când experienţa acesteia nu va deveni personală.
Rezolvare subiectul 3:
Patul lui Procust de Camil Petrescu
Modernismul reprezintă, în literatura română, o doctrină promovată de Eugen Lovinescu prin intermediul revistei şi al cenaclului „Sburatorul”, principalele lucrări ale criticului literar fiind „Istoria civilizţiei române moderne” şi „Istoria literaturii române contemporane”. Lovinescu susţine existenţa unui spirit al veacului (saeculum) şi promoveaza sincronizarea culturilor europene, având la baza teoria imitaţiei, preluată de la sociologul francez Gabriel Tarde, teorie conform căreia civilizaţia şi cultura se propagă de la un nivel superior la unul inferior. Principiul sincronismului presupune accelerarea schimbului de valori între culturi prin acceptarea elementelor care conferă noutate şi modernitate fenomenului literar.
Astfel, pentru sincronizarea literaturii române cu literatura din Occident, sunt necesare unele mutaţii de ordin tematic şi estetic, care să îndepărteze literatura noastră de tradiţionalismul semănătorist şi gândirist, şi care să o înscrie în modernitate. Se remarcă aşadar trecerea de la tematica preponderent rurală la una de inspiraţie urbană, intelectualizarea prozei şi a poeziei sau cultivarea romanului analitic şi a autenticităţii. Parcursul cronologic al întâmplărilor din romanul tradiţional este înlocuit cu fluxul conştiinţei, iar relatarea se realizează subiectiv, la persoana I, din perspectiva personajului-narator.
Alături de sincronism, fundamental în teoriile lovinesciene este şi conceptul de imitaţie. Potrivit lui Eugen Lovinescu, „imitaţia este felul cel mai obişnuit de a fi original”, acest paradox putând fi explicat prin faptul că mecanismul oricărei imitaţii se descompune în două elemente esenţiale: „transplantarea integrală a invenţiei şi apoi prelucarea ei prin adaptări succesive la spiritul rasei”. Constatând că resursele de inventivitate ale unui popor sunt limitate sau inexistente, în timp ce numărul imitaţiilor adaptate poate fi nelimitat, criticul opinează ca originalitatea rezidă în energia, rafinamentul şi gradul de exersare ale modalitaţilor de refractare a modelului imitat, până la transformarea lui intr-o creaţie nouă.
Există deci anumiţi indici de refracţie care au funcţia de a face ca procesul de sincronizare să se asocieze cu unul de diferenţiere, printre cele mai importante instrumente de refracţie numărându-se chiar limba, percepută „ca principiu de creaţiune artistică”.
Din acest punct de vedere, gradul de modernitate a unui scriitor şi valoarea operei sale pot fi stabilite după modul în care acesta reuşeşte să se sincronizeze cu nivelul de dezvoltare culturală a societăţii din care face parte, dar, în acelaşi timp, şi după modul în care se deosebeşte creaţia sa de tot ceea ce s-a scris până în acel moment. Aşa cum afirma şi Lovinescu, diferenţierea trebuie să se remarce atât în ceea ce priveşte materialul de inspiraţie, cât şi în ceea ce priveşte expresia şi capacitatea de a crea asocieri originale de cuvinte sau imagini capabile să trezească noi emoţii estetice.
Conceptele esenţiale ale ideologiei lovinesciene, sincronism, imitaţie, diferenţiere, originalitate, se regăsesc perfect ilustrate în romanele psihologice ale prozatorul Camil Petrescu, cel care a şi teoretizat romanul modern în celebrul său eseu „Noua structură şi opera lui Marcel Proust”. Odata cu Noua structură, Camil Petrescu atrăgea atenţia asupra faptului că ştiinţa şi filosofia, foarte valorificate în Europa de Vest, nu-şi aveau un corespondent şi în proza literară românească. Din această cauză, considera necesar ca epica autohtonă „să fie sincronică structural filosofiei şi ştiinţei” prezente în operele din Apus, unde societatea atinsese deja un nivel înalt de dezvoltare. Prin urmare, ca şi Lovinescu, el dorea realizarea unei sincronizări cu estetica occodentală, văzând în lucrările scriitorilor occidentali o firească sursă de inspiraţie.
Fascinat de creaţia romancierului francez Marcel Proust, de la care preia caracteristicile specifice prozei analitice de factură psihologică, Camil Petrescu reface într-o maniera originală atmosfera proustiană prin intermediul romanului „Patul lui Procust” (1933).
În acest roman sunt evidenţiate, mai mult decât în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930), trăsăturile moderniste utilizate pentru prima oara în construcţia unui roman românesc. Perspectiva narativă „fărâmiţată”, relativizată, timpul prezent şi subiectiv, fluxul conştiinţei, memoria afectivă, naraţiunea la persoana I, luciditatea autoanalizei, anticalofilismul, introspecţia, construcţia personajelor ale căror trăsături se dezvăluie treptat, prin alcătuirea unor „dosare de existenţă”, dar şi autenticitatea definită ca identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii constituie elemente inovatoare, complet diferite de ceea ce înfăţişau romanele tradiţionaliste, de tip obiectiv.
Aşadar, „Patul lui Procust” are o structura compoziţională aparte, fiind structurat pe trei planuri. Primul dintre acestea îl reprezintă cele trei scrisori ale Doamnei T. adresate autorului, cel de-al doilea cuprinde jurnalul lui Fred Vasilescu, intitulat „Într-o dupa-amiază de august”, jurnal în care sunt incluse şi scrisorile lui G.D. Ladima către Emilia Răchitaru, si Epilog I, povestit de Fred. Ultimul plan aparţine autorului, care devine personaj prin intermediul notelor de subsol şi prin Epilog II.
Naratorul omniscient, obiectiv şi naraţiunea la persoana a III-a sunt înlocuite cu un narator implicat şi cu o naraţiune la persoana I, iar personajele sunt caracterizate printr-o modalitate inedită, ele fiind văzute din mai multe perspective ca într-un sistem de oglinzi paralele, tocmai pentru a da impresia autenticităţii. De asemenea, personajul nu mai este definit exclusiv din exterior, ci el se autoconstituie prin propriile marturisiri.
Deşi în prim-plan se află conflictele interioare, se remarcă totuşi şi influenţa mediului social urban asupra personajelor, ale căror preocupări se sincronizează cu deprinderile societăţii reale din prima jumatate a secolului al XX-lea. Personajul intelectual îşi demonstrează, prin Ladima ori prin Fred Vasilescu, dar şi prin Doamna T., superioritatea conştiinţei, credinţa în valori morale absolute, trăirea ardentă a experienţelor vieţii, devenind astfel eroul perfect al unei proze problematizante moderne.
O altă trăsătură ce evidenţiază modernitatea este stilul anticalofil pentru care opteaza romancierul, cu scopul de a susţine autenticitatea şi expresivitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea sau frumuseţea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe care o provoacă emfaza din limbajul unor personaje ale romanului tradiţional.
În concluzie, romanul lui Camil Petrescu respecta întocmai liniile trasate de directia modernistă iniţiată de Eugen Lovinescu, şi reprezintă la rândul său un model de originalitate în literatura română, având o valoare incontestabilă.
