Rezolvare subiectul 1:

1. „nesaţiu” – forma literară: nesaţ; „prinz” – forma literară: prind; „morele” – forma literară: morile.

2. Rolul virgulei este acela de a izola substantivul în vocativ, marcă a adresării directe.

3. N-am nicio veste de la rude. N-am cumparat două veste, ci una.
4. motivul literar al zburătorului, motivul comuniunii omului cu natura, motivul nopţii, al somnului etc.

5. Măsura versurilor este de 13-14 silabe, iar rima este încrucişată.

6. Repetiţia epitetului „înaltă”, un superlativ afectiv, contribuie la accentuarea impresiei de solemnitate şi vrajă, noaptea e „nalta” şi veşmântul ei negru, „semănat cu stele”, cuprinde ca o mantie imensă lumea în „braţele somniei”. Este momentul aprinderii stelelor pe cer, al conturării unui cadru nocturn de o arhaitate primordială, propice pentru apariţia Zburatorului. Se remarcă la Heliade tendinta spre înalt, larg, fiindcă „obiectul liric nu poate trăi la acest poet decât sub regimul sublimului.”(Eugen Simion)

7. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I singular „-mi”, verbele la timpul prezent, persoana I singular „tremur”; topica afectivă / cezura.
Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare, o estompare a prezenţei eului liric în spaţiul poetic. Locutorul devine mai abstract, încât, în multe poezii „obiectualitatea devine voce” (Wolfgang Kayser), părând ca se exprimă pe sine, încât nu mai este perceptibil nici un receptor al ei, deci nici un locutor. Eul liric rămâne un observator discret al desfăşurării tabloului de natură prin faţa cititorului. În descrierea înnoptării se remarcă prezenţa unui lirism obiectiv. Pastelul – sinteză remarcabilă între lamartinism şi eresurile populare – este dominat de linişte, motivul tăcerii depline revine ca un laitmotiv. Lirismul eliadesc este totuşi mai puţin obiectiv faţă de cel coşbucian.
Prezenţa celor doua tipuri de lirism se justifică prin stuctura baladei (introducerea mitului folcloric în poezia cultă, idilicul rural ).

8. În poezia Zburătorul a lui Ion Heliade-Rădulescu, întâlnirea unei fiinţe stranii are efecte răvăşitoare pentru echilibrul tinerei fete: simţurile îi sunt amplificate la maximum, senzaţiile sunt de o intensitate vecină cu durerea. Prezenţa Zburatorului se face simţită de la distanţă, el fiind pretutindeni şi nicăieri. În contact cu o astfel de puternică sursă de energie, corpul tremură, năpădit de o exaltare extraordinară: „Ah, inima-mi zvâcneşte!… şi zboară de la mine! / […] Şi cald, şi rece, uite că-mi furnică prin vine, / În brate n-am nimica şi parcă am ceva”, de o vibraţie profunda, cuprinzând întregul trup, făcându-l să trăiască sentimentul erotic cu o frenezie rară. Mânată de forţe care depăşesc cu mult închipuirea, incapabilă de a se stăpâni, tânăra fată trece succesiv de la o stare la alta, fără oprire, de la bucurie la tristeţe şi plâns. Transcrierea stărilor fizice şi sufleteşti este sugerată prin intermediul construcţiilor exclamative şi al punctelor de suspensie cu valoare stilistică, ce au rolul de a accentua incapacitatea fetei de a-şi explica efectele unei „boli” misterioase. Antiteza reliefează stările contradictorii pe care copila le trăieste „îmi cere…nu-ş ce-mi cere”, „n-am nimica şi parcă am ceva”.

9. Versurile citate se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. În poezia Zburătorul, impactul fiinţei demonice cu tânăra fata produce pulsiuni erotice extraordinare. Relatarea stărilor fizice şi sufleteşti pe care fata le percepe cu îngrijorare este construită gradat, prin interogaţii, exclamaţii şi vocative: „Vezi, mamă, ce mă doare!”, „Că uite, mă vezi, mamă?”. Dragostea se manifestă ca o boala, prin simptome cu totul noi pentru tânăra în sufletul căreia sentimentul s-a ivit pe neaşteptate, ilustrate prin verbe şi locuţiuni verbale cu puternică forţă de sugestie: „pieptul mi se bate”, „un foc s-aprinde-n mine”, „răcori mă iau la spate”, „îmi ard buzele”, „obrajii-mi se palesc”, „inima-mi zvâcneşte!”, „-mi furnică prin vine”, „tremur de nesaţiu”, „ochii-mi văpăiază”. Fata este derutată, bulversată de senzaţiile contradictorii, aflate în antiteză.
Noaptea, în decorul unei lumi cufundate într-o linişte patriarhală, într-un paradis terestru, se deschid căile magice pentru întâlnirea fetei cu Zburatorul, înger şi demon în acelasi timp, încântator prin frumuseţea lui neobişnuită. Oniricul ce domneste asupra întregului peisaj cheamă Zburatorul şi apariţia acestuia se face cu participarea întregii naturi: „Tăcere este totul şi nemişcare plină; / Încântec sau descântec pe lume s-a lasat; / Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină, / Şi apele dorm duse şi morele au stat”. Versurile redau o secvenţă de timp încremenită ca în faţa unui mare miracol, un tablou imobil, un univers ce se poate întâlni în tablourile pictorilor modernişti: intruziunea straniului în real, participarea lui la un eveniment se face cu discontinuitate, punând în evidenţă marile forţe care unesc planurile cosmic şi teluric. Lumea aşteaptă înfrigurată sosirea făpturii cereşti, undeva la graniţa dintre real şi ireal.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Modestie-

Cred că ideea principală din afirmaţia lui Nicolae Iorga este aceea că omul modest îşi cunoaşte mult mai bine interiorul, care este mai de preţ şi poate mai frumos decât exteriorul pe care îl vede „acel care se potriveşte în oglindă”. Sunt de acord cu afirmaţia aceasta şi voi demonstra de ce.
În primul rând, modestia este una din virtuţile creştine pe care trebuie să le dobândească un om pentru a accede la viaţa veşnică promisă de Dumnezeu oamenilor credincioşi, smeriţi, miloşi etc, după cum spune şi Biblia, în Epistola după Matei, capitolul 18, versetul 4: „De aceea oricine se va smeri (ca acest copilaş), va fi cel mai mare în Împaraţia cerurilor”.
În viaţă, modestia cântăreşte mai mult decât mândria. De obicei, dacă eşti modest, eşti luat drept fraier sau fără caracter. După părerea mea, modestia este, în zilele noastre, o calitate foarte puţin întâlnită într-o lume în care competiţia primează, şi reprezintă faptele în locul cuvintelor.
De câte ori nu am văzut, copii fiind, la desene animate, eroi care, după ce salvau lumea, dispăreau? Eram uimiţi de atitudinea lor, pentru că, deşi erau oameni normali atunci când nu purtau hainele de supererou, nu aveau posturi importante, ci lucrau ca orice om, nefăcând caz de popularitatea lor. Şi ne doream foarte mult să fim şi noi ca ei, nu-i aşa?
În mod sigur, să fii modest nu înseamnă să mergi privind în jos, ci să te cunoşti pe tine însuţi, să capeţi calitatea modestiei şi să devii în ochii tăi eroul care ai dorit mereu să fii.

Rezolvare subiectul 3:

Morometii de Marin Preda

Originalitatea romanului Moromeţii stă fără îndoială în noua viziune asupra lumii rurale. Cele două volume conţin povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, mai precis, din satul teleormănean Siliştea-Gumeşti, care cunoaşte, de-a lungul unui sfert de secol, o adâncă şi simbolică destrămare.
În volumul I, satul e înfăţişat cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în vara anului 1937, într-o perioadă de relativă sau iluzorie stabilitate socială, perioadă în care timpul era foarte răbdător cu oamenii.
Spre deosebire de înaintaşi, care au văzut satul din Câmpia Dunării zbuciumat, angajat în acţiuni disperate, Marin Preda descrie, în primul volum din Moromeţii un sat în care nu se petrec drame zguduitoare, formidabile răsturnări şi unde nu clocoteşte răzvrătirea. Traiul populaţiei din Siliştea-Gumeşti nu e uşor deloc, decât pentru câteva familii înstărite, familiile unora ca alde Aristide, Cotelici, Bălosu sau Iocan, dar nici peste măsura de amărât nu este. Îi apasă pe mulţi impozitele, „fonciirea” şi alte neajunsuri, dar ele pot fi încă suportate de oameni, care se adună cu plăcere duminica, la taifas, în poiana lui Iocan unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajându-se în adevărate dueluri ale inteligenţei.
Siliştea-Gumeşti este o comună mare, cu două biserici, o şcoală cu patru sute cincizeci de elevi înscrişi şi vreo şapte învăţători. Hotarul comunei cuprinde, loturi mai vaste sau mai restrânse ale ţăranilor şi moşia Maricica, vegheată cu străşnicie de un paznic. În afară de bogătaşii satului, care au case mari, ţăranii ceilalţi vieţuiesc în case cu două sau trei camere şi chiar în bordeie.
Gospodăria Moromeţilor pare solidă şi grija conducătorului ei este s-o menţină intactă. E pentru întâia oară când în literatura română ţăranul nu este stăpânit de ideea de a avea pământ, ca şansă a fericirii sale, ci de a şi-l păstra.
Ilie Moromete este dotat, pe lângă o filozofie asupra vieţii şi cu o voinţă de a rezista la tot ce contravine gustului său de trai liniştit, confortabil, într-o gospodărie mijlocie. Astfel, dacă Moromete nu face mari speculaţii, el caută să profite de instituţiile capitaliste – nu se sfieşte să ia bani cu împrumut de la bancă spre a-şi cumpăra oi şi cai, îşi pune la muncă familia, el rezervându-şi rolul de stăpân, pierde timpul în lungi conversaţii cu prietenii, discută politică – are păreri îndrăzneţe despre regalitate şi nu se sinchiseşte de legionari. Singura sa grijă e de a-şi achita impozitele şi datoriile contractate, tărăgănând, amânând cât mai mult scadenţele, fără să înstrăineze ceva din avere. Când îşi dă seama că unul dintre fiii lui din prima căsătorie, Achim, trimis cu oile la Bucureşti ca să aducă bani, nu se va mai întoarce, Moromete se gândeşte să vândă caii, daţi în grija altor doi fii, Paraschiv şi Nilă. Aceştia se opun; Paraschiv, bănuind că surorile lui ţin comori ascunse într-o ladă, o sparge. Scena finală în care, după ce, pentru a-şi îmbuna feciorii, Moromete se razbună pe nevastă, scos din răbdări, îi loveşte pe Paraschiv şi pe Nilă cu parul, explicând toată tactica sa, atitudinea fată de realităţile crispante din jur: „Atâta timp cât trăiesc eu, ori faceţi cum zic eu, ori dacă nu, să plecaţi. Am muncit şi am trudit şi am luat pământ ca să trăiţi voi bine! De ani de zile mă zbat să nu vând din el, să plătesc fonciirea fără să vând, ca să vă rămâie vouă întreg, orbilor şi sălbaticilor la minte! Şi […] acum săriţi la mine… că v-am furat munca voastră! Bolnavule după avere!… O să-ţi mănânce capul averea, să ţii minte de la mine!
Moromete nu e, deci, setos de pământ, averea nu reprezintă pentru el un scop, ci numai un mijloc de a trăi în oarecare tihnă, cu iluzia, dacă nu cu certitudinea independenţei. Când însă Paraschiv şi Nilă nu înţeleg lupta tatălui cu instrumentele puterii statului (jandarmul, perceptorul) fug şi ei la Bucureşti cu caii. Moromete e nevoit să vândă mai mult de jumătate din pământ, cumpără alţi cai, plăteşte impozitul funciar, rata la bancă şi taxa şcolară pentru fiul mai mic, Niculae, şi începe o viaţă nouă. Cu toate acestea, lucrurile nu mai merg ca altădată când timpul se scurgea fără conflicte mari în Câmpia Dunării: „În următorii ani gospodăria ţărănească continuă să se ruineze. Moromete intră într-o lungă stare depresivă din care n-avea să fie scos decât de marile zguduiri care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”
Omul vremii sale, lipsit de ipoteza unei alte lumi, Moromete e un sceptic, neîncrezător în posibilitatea schimbărilor ordinii prin violenţă, de altfel ca şi ţăranul sărac Ţugurlan, care, după ce dovedeşte că în braţele lui a mai rămas destulă vigoare spre a răspunde forţei cu forţă se predă, aproape de bunăvoie, la închisoare.
Asta nu înseamnă că satul lui Marin Preda e lipsit de conflicte. Episodul lui Birică şi al Polinei e unul dintre cele mai semnificative. Polina e adusă acasă la Birică de către acesta, fără ştirea părinţilor. Cearta fetei cu tatăl ia proporţii. Polina îl sileşte pe Birică să secere grâul de pe pământul ei de zestre. Birică se bate cu socrul, socrul îl dă în judecată, apoi tinerii îşi pornesc singuri o casă din lut, iar casei lui Bălosu îi dau foc.
În alt episod, Boţoghină, tuberculos, se ceartă cu femeia sa, dacă trebuie sau nu să vândă pământ pentru a intra în spital, ajung la înţelegerea de a vinde pentru a avea bani de sanatoriu. Dialogul dintre cei doi e în stilul obiectiv al autorului, de un efect comic savuros:
„- Vreai să mă duci la cimitir? întrebă omul plin de mânie. Cu ce mă duci, fă, la cimitir? Nu tot trebuie să vinzi?
– Vorbeşti parcă ai fi proastă în târg, răspunde Anghelina […] Parcă am fost din alea care să-ţi puie sula în coastă ca să-i cumperi marchizeţ şi pantofi de lac […]. N-am să uit până-oi muri iarna de-acu trei ani, când ai pus porcu în căruţă şi te-ai dus de l-ai dat!… Ai lui Moromete nu plătesc cu anii şi trăiesc şi nici pământ n-au vândut…
– Fă, tu nu vreai să taci din gură?… Când ţi-oi da una acuma, îţi mut fălcile în partea ailaltă.”
Dacă volumul I se încheie cu Ilie Moromete care ia cunoştinţă cu timpul care nu mai avea răbdare, în urma unei experienţe care îi modifică psihologia şi îl face să alunece în muţenie, în volumul II, eroul, prin isteţimea lui, reuşeşte să-şi refacă starea economică. Răscumpără pământul vândut, care, însă, în noile condiţii, devine o povară. Încercarea de reconciliere cu cei trei fii plecaţi din sat eşuează. Aceştia, căpătuiţi şi însuraţi în Bucureşti nu vor să mai audă de sat şi Moromete se întoarce acasă aproape fără un cuvânt din partea lor. Drumurile lor se vor despărţi. Paraschiv, ajuns sudor la tramvaie, va sfârşi lovit de o boală de piept, Nilă va muri pe front, Achim singur se va descurca în comerţ. Catrina îl părăseşte şi ea pe Moromete (îi reproşează că n-a avut grijă de Niculae şi de cele două fete, Tita şi Ilinca).
Cu toate că Moromete revine în prim-plan la începutul cărţii, atenţia cade acum asupra lui Niculae. Acesta, ajuns activist, este trimis de la raion să supravegheze în satul natal secerişul şi predarea cotelor către stat. Descrierea peripeţiilor acestei acţiuni prilejuieşte autorului nu numai o pagină vie de istorie, dar şi o capodoperă de observaţie a psihologiei ţărăneşti într-un moment de mare încordare, de ezitare între subordonare şi revoltă, între aparenta pasivitate calmă şi brusca izbucnire a neliniştii, ca în aşteptarea unei catastrofe (încurcătura este datorată unei directive a bazei de recepţie care pretinde că grâul primit de ţărani la însămânţare cu neghina să n-aibă la predare corpuri străine, ceea ce reclamă trecerea lui prin trioare şi, ca atare, creşterea cantităţii cotelor). În cele din urmă, baza de recepţie încuviinţează predarea cotelor cu corpuri străine şi lucrurile se liniştesc.
Niculae Moromete, bănuit de a fi uzat de mijloace silnice de convingere, este demis din funcţia de activist regional şi, abia salvat de la excludere de un prieten, trimis la munca de jos. După alte întâmplări pe care romancierul nu le mai înşiră, Niculae ajunge horticultor (se căsătoreşte cu Mărioara, fiica lui Adam Fântână, care era asistentă medicală). Fiul lui Moromete e un om al vremii sale, capabil de a face faţă tuturor obstacolelor, după cum Ilie Moromete, fusese la vremea lui, împins acum de împrejurări fără sens pentru el, om vechi, la periferia istoriei.
Satul tradiţional se deruralizează, mica proprietate ţărănească dispare de pe scena istoriei, timpul îşi consumă fiinţele pe care le conţine, ca în mitul lui Cronos. Marin Preda a intuit relaţia dintre artă şi istorie şi a pledat, prin Moromeţii, pentru o artă implicată, deoarece literatura nu poate exista în afara dramelor istorice. Prin personajul principal, Ilie Moromete, Preda a oferit un model de umanitate, aceea care îşi asumă libertatea morală în luptă cu fatalitatea istoriei.