Rezolvare subiectul 1:

1. pururea = mereu, totdeauna; trudit= obosit, ostenit
2. Punctele de suspensie din a doua strofă conferă o notă de mister asociată imaginii poetului şi marchează întreruperea şirului vorbirii.
3. a face umbră pământului, a se speria (chiar şi) de umbra sa
4. Verbele la conjunctiv exprimă o acţiune dorită, posibilă, ele vizează o imagine ideală a poetului.
5. „pe faţa lui de chin brăzdată”
6. Metafora „făurar de rime” se referă la condiţia artistului. Este sugerată ideea poeziei ca meşteşug, ca artă. Poetul este un meşteşugar, iar poezia pare a se naşte, ca la Arghezi, prin intermediul efortului creator. Poetul este cel care „făureşte”, care modelează poezia, ea pare să fie o îmbinare miraculoasă între, aşa cum ar spune Arghezi, „slova de foc şi slova făurită”.
7. Poezia este o artă poetică deoarece în ea poetul îşi exprimă ideile despre condiţia poetului („să treacă nebăgat în seamă / ca şi o umbră prin mulţime / ce nici să ştie cum îl cheamă”), viziunea despre artă, despre procesul de creaţie şi despre rolul artistului „făuritor de rime”. La început, poetul pare a fi întruchiparea „poetului damnat” ca în poezia simbolistă, sau a celui romantic ca în poezia eminesciană, dar de fapt el este reprezentarea poetului solitar, ce nu vrea să fie recunoscut de nimeni „el n-ar dori să-l recunoască / pe lume nimeni niciodată”, „să treacă nebăgat în seamă”, un poet ce pare să aspire către anonimat. Nu omul în sine, fiinţa biologică, reală, este important, pare a spune vocea poetică, ci rodul creaţiei sale trebuie să fie cunoscut şi împărtăşit de ceilalţi.
8. Ultimele două strofe conturează condiţia artistului, dar şi lumea în care acesta vieţuieşte. Epitetul „trudit” sugerează efortul depus pentru conceperea poeziei. De asemenea, epitetul personificator „sihastră”, asociat casei, poate fi interpretat ca o metaforă ce sugerează solitudinea, interiorizarea poetului şi a universului său. Strofa a doua vine să întregească dorinţa poetului de a se pierde în anonimat. Ultimul catren se constituie într-o aspiraţie a poetului care îşi doreşte să se detaşeze de această dată. El vrea să-şi înstrăineze suferinţa, împărţind-o celor mulţi „să-i pară-o inimă streină / că suferă şi plânge-n ele…”. Această idee de detaşare este sugerată prin intermediul epitetului „streină”. Opera poetică devine un bun spiritual al tuturor, o alinare pentru fiecare suflet. Interesantă este ideea receptării propriei creaţii din perspectiva Celuilalt: suferinţa, odată sublimată în Text, se poate întoarce ca balsam sufletesc pentru însuşi creatorul acestuia.
9. Orice titlu generează un orizont de aşteptare şi induce un anumit nivel de lectură a textului poetic. Titlul poeziei se constituie dintr-un substantiv cu valoare metaforică „Cântăreţul”, desemnând atât poetul cât şi condiţia sa. Asocierea poeziei cu cântecul şi a poetului cu un cântăreţ, ca în Antichitate, sugerează caracterul orfic, muzical, melodios, armonios al poeziei. Discursul liric confirmă aşteptările generate de titlu: poezia este o confesiune lirică despre statutul poetului.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Moralitate-

Sunt de acord cu afirmaţia „Moralitatea se razimă pe respectul [faţă] de alţii şi pe respectul de sine”, întrucât o persoana integră îşi respectă semenii şi totodată pe ea însăşi.
În primul rând, în opinia mea, o persoana morală trebuie să aibă o serie de calităţi morale. De exemplu, trebuie să fie tolerantă cu celelalte persoane şi să nu judece pe nimeni după aparenţe. Trebuie, mai cu seamă, să practice ea însăşi atitudinile morale pe care le doreşte de la ceilalţi.
În al doilea rând, moralitatea se bazează pe cunoaşterea legilor şi a drepturilor omului, pentru ca persoanele înzestrate cu această calitate să ştie să acţioneze întotdeauna corect. De asemenea, o persoana morală trebuie să fie întotdeauna mai exigentă faţă de sine decât faţă de ceilalţi, în acest fel ea putând sa se analizeze mai bine si să-şi stabilească anumite principii după care să se ghideze. Principiile sunt esenţiale pentru moralitate, întrucât un tip moral are un mod de viaţă bine organizat şi nu îşi încalcă regulile impuse aşa de uşor.
Concluzia pe care o putem deduce din această afirmaţie este faptul că o persoană morală trebuie să fie indiscutabil tolerantă, cu bun-simţ şi să se autocunoască pentru a-şi putea stabili anumite principii în viaţă.

Rezolvare subiectul 3:

Morometii de Marin Preda

Prin romanul Moromeţii, Marin Preda s-a înscris în tradiţia literară a vremii sale (alături de Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu), însă a propus în acelaşi timp şi o nouă viziune asupra lumii satului şi asupra ţăranului. Ca scriitor preocupat de umanitate, el a cerut literaturii să surprindă soarta „fiecărui om în parte, în marele curs al istoriei” plecând de la structuri reale. Marin Preda a intuit relaţia dintre artă şi istorie şi a pledat pentru o artă implicată în problematica istorică, socială şi politică a vremii. Aceasta implicare a asigurat totodată autenticitatea operei.
Apariţia Moromeţilor (volumul I, 1955) a atras atenţia asupra dimensiunilor talentului său şi a noutăţii pe care o reprezintă formula sa epică. Cel de-al doilea volum (1967) prezintă aceeaşi tipologie, însă dintr-un unghi diferit şi totodată cu altă metodă epică. Însă cele două părţi formează o unitate, se susţin şi se luminează reciproc.
Romanul conţine, în aproape o mie de pagini, povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, care cunoaşte, de-a lungul unui sfert de secol, o adâncă şi simbolică destrămare.
Primul volum este concentrat în jurul lui Ilie Moromete, personajul principal, şi al familiei sale. Personajele sunt construite într-o aşa manieră încât au timp să gândească şi să se exprime, gesturile lor sunt libere, iar existenţa nu-i terorizează. De pe „stănoaga” podiştei sale, Ilie Moromete priveşte cu un ochi netulburat oamenii care trec pe drum; în adunarea din poiana lui Iocan, el citeşte şi judecă evenimentele politice contemporane. Spaţiul este întins, viaţa nu e tulburată şi îşi păstrează acelaşi ritm vechi şi calm.
Al doilea volum îşi schimbă ritmul epic. În plan social, este surprins procesul colectivizării, existenţa este mai concentrată, oamenii apar invadaţi de întâmplări şi „evenimente pline de viclenie”, angrenaţi în mersul istoriei. Satul aşezat pe tipare arhaice cunoaşte un proces de destrămare. Sub puterea istoriei, personajele apar micşorate, nu mai au spontaneitatea din primul roman. Moromete se retrage de pe „podişcă” în locuri mai obscure, sfera sa de observaţie se micşorează. În cadrul epicului, autoritatea şi importanţa sa scad. Din romanul unui destin, Moromeţii devine romanul unei colectivităţi (satul) şi-al unei civilizaţii sancţionate de istorie.
Tipologia este, ca la Slavici şi Rebreanu, ţărănească, însă toate aceste particularităţi structurale îi conferă romanului, în ansamblu, originalitate şi profunzime. Marin Preda face din ţăranii săi indivizi cu o viaţa psihologică normală, apţi prin aceasta a deveni eroi de proză modernă.
Relaţiile dintre personaje sunt complexe, în familia numeroasă a Moromeţilor (tatal- Ilie Moromete, mama-Catrina, fiii lui Moromete-Paraschiv, Achim, Nila, copiii lui şi ai Catrinei-Tita, Ilinca şi Niculae) mocnind nemulţumirile. Un prim conflict este cel dintre Moromete şi cei trei fii ai săi, izbucnit din dorinţa băietilor de „a face bani” şi, îndemnaţi de Guica, sora lui Moromete, din cauza fugii lor cu oile şi caii familiei. Fără să ştie, cei trei acţionează în spiritul vremii, în concordanţă cu noile relaţii de producţie. Însă pentru Moromete pământul înseamnă condiţia etică a individului, îi asigură independenţa în mijlocul lumii şi al formelor ei înşelătoare. Iar conflictul este cu atât mai adânc din cauza celor doua mentalităţi, cele două moduri de a înţelege existenţa care se înfruntă ireconciliabil.
Un alt conflict izbucneşte între Moromete şi Catrina, când Moromete vinde un pogon din cele opt aparţinând soţiei sale, cu promisiunea că va trece casa pe numele ei, promisiune pe care nu o mai respectă. Neînţelegerile dintre cei doi se vor adânci mai ales pe parcursul volumul doi al romanului: Catrina îl părăseşte la bătrâneţe, mutându-se „în vale”, la Alboaica, fata ei din prima căsătorie, refuzând să-i mai vorbească.
Al treilea conflict, mai ascuns, surd, se desfaşoară între Moromete şi sora sa, Maria, poreclită Guica, pentru că aceasta se simţea nedreptăţită de Moromete de când el s-a recăsătorit, în loc să o lase pe ea să aiba grija de gospodarie şi, mai mult, i-a cumparat un loc şi i-a construit un bordei departe de curtea lui.
Incipitul, care se defineşte ca prima unitate a textului, are drept funcţii epice anunţarea temei şi captarea atenţiei cititorului, prin trecerea sa din spaţiul real în spaţiul ficţional al cărţii. Tema centrală în Moromeţii este libertatea morală în lupta cu fatalităţile istoriei. Textul primului volum începe în mod progresiv, deschizându-se cu o descriere programatică: „În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari”. Ceea ce urmează în roman contrazice această imagine. Timpul devine chiar un „personaj”, un laitmotiv, este viclean, iar răbdarea nu-i decât o formă de acumulare pentru o nouă criză.
Finalul, ce desemnează ultima unitate a textului, este exprimat când drama Moromeţilor este narată şi, prin ea, imaginea vieţii liniştite este spulberată, prozatorul revenind asupra notaţiei despre timp de la început: „Trei ani mai târziu, izbucnea al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”
Astfel, în primul volum, relaţia dintre incipit şi final este simetrică, circulară, plina de evoluţii închise. Aceasta dă o idee despre rotaţia procesuală a vieţii, iar demersul epic al prozatorului se înscrie în fatalitatea acestei repetiţii.
Marin Preda revine în cel de-al doilea volum la simbolurile pe care le-a părăsit în cartea anterioară, proza lui trăieşte sub puterea unei obsesii a întoarcerii la un punct originar. Tema centrală a acestui volum este drama lumii ţărăneşti după stalinizare, acţiunea având loc în 1949. Însă relaţia incipit-final, în a doua carte, nu mai este atât de bine trasată, nu mai are circularitate, nici simetrie, ideea centrală fiind dispariţia unei civilizaţii străvechi.
Stilul este eseistic, iar personajele au o ipostaza mediocră social: „În bine sau în rău se schimbase Moromete?” întreabă retoric naratorul în incipitul celui de-al doilea volum, punând de fapt în discuţie schimbările întregului univers rural. Calităţile meditative şi ironice ale lui Moromete stau sub semnul unui hotărât tragism, rolul şi autoritatea sa atât în cadrul familiei, cât şi în sat, au fost de mult subminate şi intrate în umbră. Ultimele capitole ale cărţii relatează agonia lentă, lipsită de măreţie, a lui Moromete. Bătrân de aproape 80 de ani, tot mai departe de ceea ce se întâmpla, rătăcind pe câmp în neştire, adus de un nepot acasă cu roaba pentru că nu se mai putea ţine pe picioare, în cele din urmă cade definitiv la pat, având totuşi puterea să-i spună doctorului, într-o zi: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă”. Revenit în sat pentru a participa la înmormântarea tatălui său, Niculaie află de tristeţea acestuia, care închisese ochii fără să aibă niciun fecior alături (Nilă murise în război, Paraschiv pierise ucis de o boală de piept). Niculaie este mâhnit şi nu-şi află liniştea până când imaginea tatălui nu-i apare în vis, „în lumina veşnicei zile de vară care scălda bătătura şi salcâmii de acasă”. Finalul acesta, amestec de optimism vag şi de tragism, lasă intactă impresia amară asupra fatalităţii destinului uman supus „terorii istoriei” (Mircea Eliade)
Romanul Moromeţii în ansamblu este un roman autentic, inovator, produs al unei elaborări exemplare.