Rezolvare subiectul 1:
1. candidă = pură
beteală = podoabă
2. cratima desparte două părţi de vorbire diferite şi ţine locul vocalei „u” (nu ar avea), având rol în păstrarea măsurii versului.
3. a-l trece toate apele, a trece pragul, a trece în nefiinţă.
4. motivul toamnei, motivul oglinzii
5. „o fată şubredă şi pală”, „vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme”.
6. să spuie  să spună
-ntăilor  -ntâilor
7. Atât epitetul personificator „oglinzile-obosite” cât şi comparaţia „evlavios ca o vestală” adâncesc sentimentele de tristeţe, de mâhnire, pe care toamna le lasă în urmă.
8. În prima strofă a poeziei, poetul realizează cu ajutorul unor sugestive imagini artistice şi figuri de stil, o paralelă între anotimpul trist şi monoton , toamna, şi fata singură, „şubredă şi pală”.
Folosirea epiterului personificator „oglinzile-obosite” adânceşte sentimentul de completă melancolie ce s-a instalat în casă odată cu sosirea toamnei. Fata descrisă de poet prin două epitete o fac să se potrivească perfect decorului. „Preschimbă florile în vase, evlavios ca o vestală”: comparaţia fetei cu o vestală face din acest procedeu banal un adevărat ritual, pentru cea care „n-a fost mireasă”. Este un tablou simbolist în care obiectele sunt descrise din perspectiva unei stări puternice, obsesive.
9. Limbajul folosit de D. Anghel în poezia sa este sugestiv. El pune la îndemâna cititorului elementele necesare pentru ca acesta să înţeleagă în maniera proprie semnificaţia versurilor. Putem considera că poetul sugerează pe tot parcursul poeziei o paralelă între trista toamnă, anotimpul în care toate florile mor, şi casa fetei, fata pentru care cititorul presupunea că iubirea tinereţelor a murit.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Fericire-

Cred că în această afirmaţie, Marin Preda face o descriere succintă a oricărui om, prezentând câteva însuşiri care, probabil, caracterizează majoritatea indivizilor din zilele noastre.
În primul rând, el pune în vedere aspiraţia oricărui om de a fi fericit. De asemenea, reliefează faptul că acestă fericire este relativă la cei din jur. Prea de multe ori, unii oameni se simt nefericiţi doar pentru că au impresia că cei de langă ei au mult mai multe motive să fie fericiţi decât ei înşişi. Cred însă că, astfel, respectivii pierd din vedere motivele pe care le-ar avea chiar ei de a se bucura şi de a se simţi împliniţi.
În al doilea rând, cred că prin aceste cuvinte Marin Preda scoate în evidenţă tendinţa oamenilor de a fi invidioşi, de a se compara întotdeauna cu cel de lângă ei, şi de a fi, de obicei, nemulţumiţi de situaţia lor.
Cred, de asemenea, că o cale pe care un om ar putea ajunge la o stare de fericire ar fi să înceteze să se compare pe sine cu alţii, să devină conştient că el este o persoană unică, că are căi de împlinire unice.
În concluzie, consider că fericirea este o stare de spirit, o împlinire şi o linişte interioară de care fiecare din noi este personal răspunzător. Fericirea proprie nu ar trebui să depindă de nefericirea altora, dar nici nefericirea noastră de fericirea celor din jur.

Rezolvare subiectul 3:

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga

Ion Creangă, cel mai mare povestitor al românilor, crează o operă extrem de unitară sub raportul conţinutului şi al mijloacelor şi de aceea considerată „epopeea poporului român”, iar scriitorul – „Homer al nostru” (G. Ibrăileanu).
Publicat în anul 1887 în revista „Convorbiri literare”, basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” urmăreşte drumul iniţiatic al protagonistului şi dificultăţile inerente acestuia, din acest motiv opera putând fi considerată un bildungsroman.
Personajele din basmul cult ca şi cele din basmul popular sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria binelui.
Chiar dacă păstrează tipologia personajelor din basmul popular şi simbolistica acestora, Creangă de îndepărtează de modelul său, prin construcţia unor personaje complexe, originale, inconfundabile. Personajul principal, Harap-Alb, ca de altfel şi celelalte este individualizat prin comportament, prin limbaj, prin nume. Reacţiile diverse, stările ce reies din diferite situaţii denotă o psihologie tipic umană, indiferent dacă sunt personaje cu puteri supranaturale sau nu. Detaliul cu rol individualizator este esenţial în caracterizarea personajelor.
Protagonistul basmului, Harap-Alb, nu mai este modelul de frumuşete fizică şi morală, dotat cu puteri supranaturale, din basmul popular, iar drumul său nu mai are rolul de a confirma aceste calităţi. Dimpotrivă, Creangă prezintă un personaj în formare, cu trăiri şi reacţii normale, umane, care pe măsură ce depăşeşte diferite probe, se maturizează.
Prin urmare, drumul său este unul de iniţiere în tainele vieţii.
Fiul cel mai mic al craiului este reprezentant al binelui. Acesta este la început timid, ruşinos, lipsit de curaj. Când tatăl său îi mustră pe fraţii lui mai mari pentru că s-au întors din drum de frica ursului, el nu are curajul să-i spună acestuia că vrea şi el să-şi încerce norocul. Reacţia sa este evidenţiată de narator prin intermediul caracterizării directe: „Fiul craiului cel mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarel cuvinte ale părintelui său.”
Incapabil de a distinge esenţa de aparenţă, tânărul o respinge de două ori pe bătrâna cerşetoare fără a fi atent la vorbele ei. În cele din urmă îi dă acesteia un bănuţ şi milostenia îi este răsplătită, fiindcă bătrâna femeie îl ajută să-şi îndeplinească dorinţa de a încerca să plece spre unchiul său, Verde Împărat. Bătrâna îi spune să ceară „calul, armele şi hainele” cu care tatăl său a fost mire. În momentul alegerii calului, fiul craiului se lasă din nou înşelat de aparenţe, însă animalul, ce părea bătrân şi bolnav, după ce mănâncă din jăratec, îşi arată adevăratele puteri şi îl ajută pe tânăr să treacă de proba tatălui său, aceea de a se deghiza în urs pentru a-şi pune fii la încercare. La plecarea fiului său, craiul îi dă pielea de urs acestuia şi îl îndeamnă să se ferească de Spân şi de omul roş. Trecere podului semnifică pentru mezin trecerea către o altă etapă a existenţei sale, dar şi un act de curaj, reprezentând afundarea în necunoscut.
Apoi tânărul se rătăceşte în pădure, dovedind lipsa sa de experienţă („boboc în felul său la trebi de-aiste”), în plus uită de vorbele tatălui şi îl ia drept călăuză pe Spân, care îl închide pe tânăr într-o fântână şi îi cere, în schimbul vieţii lui să îşi schimbe între ei identităţile. Spânul îi dă fiului de crai numele de Harap-Alb, harap însemnând rob, sclav de culoare neagră, iar întregul nume semnifică sclav-alb, rob de origine nobilă, deci dubla condiţie a acestuia.
Ajunşi la curtea împăratului Verde, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe: aducerea „sălăţilor” din Grădina Ursului, aducerea pielii cerbului împreună cu nestematele şi a fetei Împăratului Roş. Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici şi al calului: prima probă îi solicită curajul, iar în a doua, pe lângă curaj în mânuirea sabiei, stăpânirea de sine şi respectarea jurământului, în pofida ispitei de a se îmbogăţi. A treia probă presupune o altă etapă a iniţierii, mai complexă şi necesită ajutoare: de la crăiasa frunicilor primeşte o aripă, de la crăiasa albinelor acelaşi lucru, şi de la cei cinci monştri ajutor pentru a trece probele Împăratului Roş şi a lua fata. Aceasta îl demască de Spân, care îl acuză pe Harap-Alb că a divulgat secretul şi îi taie capul. Calul îl omoară pe Spân, iar fata îl readuce la viaţă pe Harap-Alb cu ajutorul obiectelor magice. Eroul reintră în posesia paloşului şi primeşte recompensa: pe fata împăratului Roş şi împarătia. Nunta şi schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului. Deznodământul constă în refacerea echilibrului şi răsplata eroului.
Aşadar, în drumul său initiatic, Harap-Alb, un tânăr neexperimentat, va reuşi, datorită unor calităţi ale sale (bunătate, solidaritate, sinceritate), dar şi graţie altor personaje, semn că în viaţă omul, pentru a izbândi, trebuie să ajute şi să primească ajutor. Adevărata maturizare este cea în plan moral şi spiritual (probabil de aceea scriitorul nu oferă un portret fizic al personajului său), treapta finală fiind înplinirea prin iubire (căsătoria lui Harap-Alb cu fata împăratului Roş).
Majotitatea trăsăturilor personajului reies în mod indirect, prin comportament, din relaţiile cu celelalte personaje, din limbaj, Creangă punându-şi eroul în scenă şi lăsându-l să se manifeste.
În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” rămâne un basm memorabil, care, deşi porneşte de la tiparul popular îl depăşeşte prin crearea unor personaje complexe, care folosesc un limbaj savuros în scene de un comic inconfundabil.