Rezolvare subiectul 1:

1. „groparii”, „înmormânta”, „leş”, „cimitirul”

2. Virgula din primul vers desparte grupul nominal (substantiv + determinant) de grupul verbal (verb + determinant antepus) şi totodată marchează cezura acestuia, plasată inegal.

3. Verbele la imperfect folosite în text evocă un moment trecut, impresionant pentru privitor, furtuna declanşată într-o zi rece de toamnă. Imperfectul sugerează, de asemenea, susţinerea confesiunii lirice, rememorarea.

4. Tema naturii, motivul toamnei, motivul furtunii, motivul morţii.

5. Imagine vizuală – „copaci roşcaţi […] s-au despuiat”; „Treceau cocorii”;
Imagine auditivă – „tânguind pustietate”; „ţipa, pierdut, stolul cocorilor.”

6. Metafora „fulgere verzi spărgeau în ţăndări iadul norilor” creează o imagine vizuală expresivă, prin sugestia tumultului malefic al cerului plin de nori negri, impunători, prin fulgurantul efect verzui care sfâşie întunecimea şi, mai ales, prin viziunea frapantă a cristalizării norilor, sparţi în ţăndări de fulgerele terifiante.

7. Tradiţionalismul promovează valorile tradiţionale, specificul naţional. În textul dat, vocea lirică descrie natura, dar şi spaţiul rural („pe drumuri nămolite gemeau care aplecate”, „arături”, „vie”); poezia pare a idiliza trecutul („Miros de humă şi de cremeni desfunda vechimi”), prin evocarea vremurilor de odinioară, dar viziunea poetului, deşi unul dintre întemeietorii Gândirii, este sobră, iar limbajul este modernist. Este de remarcat mai curând ca trăsătură tradiţionalistă o sugestie a unui fantastic de tip folcloric, o viziune macabră („rece se înmormânta un leş de soare”, „cimitirul cerului”, „nuci mocirloşi au gâlgâit, arzând pucioasă”). Versificaţia este clasică.

8. În a doua strofă este conturat procesul de strângere a parilor din vie de catre argaţii care „grăbiră ca groparii” din cauza „sitelor de ploaie” care cerneau picături „strâmb din zare”. Imaginea vizuală a cerului acoperit de nori, de parcă ar avea loc „înmormântarea” ultimei apariţii a soarelui şi compararea grabei argaţilor cu aceea a groparilor aduc o notă funebră discursului poetic. Parii din vii sunt adunaţi pentru că toamna este anotimpul morţii, al sfârşitului, al durerii, în urma ei nerămânând decât umbre ale lucrurilor ce au fost cândva.

9. În cazul poeziei de faţă, sunt relevante expresivitatea şi sugestia, concretizate de autor prin imagini vizuale, auditive şi olfactive: „treceau cocorii tânguind pustietate”, „miros de humă şi de cremeni”. Imaginarul are o notă de fabulos macabru, sugerată prin metafore şi comparaţii: „rece se înmormânta un leş de soare”, „cimitirul cerului”, argaţii se grăbesc ca groparii pe care îi apucă ploaia. Epitete precum „nuci mocirloşi”, „scorpie cleioasă” (în acelaşi timp metaforă a ploii) sau metafora „cocoaşa lumii” sună arghezian.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Nedreptate-

Consider că afirmaţia lui Ioan Slavici este pe deplin justificată, întrucât dreptatea presupune a-i acorda fiecăruia ceea ce merită. A priva pe cineva de ceea ce-i revine înseamnă evident a face o nedreptate. Tot o nedreptate va fi deci şi a oferi ceva în mod nejustificat.
În primul rând, a fi drept presupune a trata pe fiecare în mod obiectiv, a-l evalua corect, iar apoi a-i atribui ceea ce este în concordanţă cu meritele sale. Eforturile trebuie desigur răsplătite, iar dezinteresul şi neimplicarea nu ar trebui să aibă nici un fel de consecinţe pozitive. Acest lucru însă nu este mereu aplicat în societate.
Pe de altă parte, consider că o nedreptate trebuie pedepsită indiferent de modalitatea prin care se realizează. Problema este însă a sesiza injusteţea, şi atunci când se omite meritul celui în cauză, dar şi atunci când celorlalţi li se dă ceva fără ca aceştia să aibă vreo contribuţie. Fiecare ar trebui să primească ceea ce i se cuvine strict în funcţie de ceea ce realizează, şi nu pe baza altor motive (în funcţie de simpatii ori interese, de exemplu).
Prin urmare, sunt de acord cu afirmaţia lui Ioan Slavici. Cred că a acţiona injust înseamnă a comite o eroare de judecată şi este un fapt ieşit din sfera moralităţii sau în unele cazuri, chiar a legalităţii.

Rezolvare subiectul 3:

Morometii de Marin Preda

Continuând tradiţia romanului de inspiraţie rurală, Marin Preda a creat prin Moromeţii un roman original, cu o viziune modernă asupra lumii ţărăneşti. Scrierea este alcătuită din două volume publicate la doisprezece ani distanţă, primul în 1955, iar următorul în 1967. Cele două părti se susţin reciproc, reconstituind imaginea satului românesc de-a lungul unui sfert de secol, prin povestea unei familii din satul Siliştea-Gumeşti.
Una din temele centrale care străbate romanul – anunţata încă din titlu – este cea a familiei, care, din cauza lipsei comunicării dintre membrii săi, se va destrăma. Eşecul acestei gospodării tradiţionale are drept corespondent în planul simbolic transformările din satul românesc al vremii, care se va deruraliza, va fi schimbat din înseşi temeliile sale de către regimul comunist.
Ilie Moromete, personajul principal al romanului, reprezintă un tip aparte de ţăran în literatura noastră. Nu este o fiinţă rudimentară, ci are o complexitate psihologică ce trădează inteligenţă, ironie sau chiar spirit contemplativ. Este un personaj exponenţial, reprezentând concepţia tradiţională faţă de pamânt şi de familie, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, cea a satului tradiţional. Moromete este un pater familias, autoritatea principală în familia sa, pe care încearcă să o întreţină cu ajutorul cultivării pământului.
Niculae este fiul din cea de-a doua căsătorie a lui Moromete, cea cu Catrina, fiind mezinul familiei. Sarcina principală a lui Niculae este să aibă grija de oaia neastâmpărată Bisisica, principala lui sursă de suferinţă, prin care Preda distruge mitul mioritic, aşa cum, prin Niculae, distruge şi mitul copilăriei vesele şi lipsite de griji. Scena cinei din prima parte a volumului I este revelatoare pentru statutul mezinului în cadrul familiei, implicit în ochii tatălui – acesta era aşezat în dreptul mamei sale, stând pe jos, pentru că nu avea scaun. Mezinul nu era, aşadar, un membru important al familiei, fapt dovedit şi de conflictul pe care îl va avea cu tatăl sau în ceea ce priveşte dorinţa lui de a se duce la şcoală. Copilul îşi doreşte cu ardoare să meargă la scoală şi, în ciuda acordului mamei sale, nu primeşte sprijin din partea lui Ilie, care trebuie să îi plăteasca taxele. Acesta susţine ca învăţătura nu îi aduce niciun beneficiu şi îl ironizează: „altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”.
Relaţia afectivă dintre cei doi este şubrezită de lipsa acută de comunicare. Moromete are impresia că cei din jur îl înţeleg şi că gesturile sale nu necesită nicio justificare, nicio explicaţie faţă de aceştia. Este un tată autoritar, care nu acceptă să fie contrazis în vreun fel. Moromete îşi iubeşte însă copiii. Ironia faţă de fiii săi se prezintă sub forma unor observaţii cu scop corectiv şi nu izvorăşte din dispreţ sau răutate. De exemplu, lui Niculae, care întârzia să vină la masă, îi spune la un moment dat: „Te duseşi în grădină să te odihneşti, că până acum stătuşi!” Totuşi, când vine vorba de manifestarea afecţiunii, acesta îşi cenzurează orice gest. La serbarea de sfârşit de an şcolar, la care Niculae ia premiul I, Moromete vine pregătit sa audă că fiul său rămăsese repetent. Scena denotă atât lipsa de interes a tatălui pentru preocupările fiului său, pentru viaţa acestuia din afara gospodăriei, cât şi lipsa de încredere în capacităţile intelectuale ale băiatului. Stinghereala copilului, criza de friguri care îl cuprinde în timp ce încerca să recite o poezie îl impresionează pe Moromete, dar gesturile sale de mângâiere sunt schiţate cu multă stângăcie. Dorinţa sa de a-şi menţine poziţia de autoritate în familie printr-un comportament dur, uneori chiar aspru, a dus tocmai la slăbirea relaţiilor dintre membrii acesteia, dovadă fiind şi fuga de acasă a fiilor celor mari cu oile şi caii la Bucureşti.
În volumul al doilea, ce prezintă o perioadă de un sfert de veac, conflictul dintre Moromete şi Niculae trece în prim-plan, pentru că tatăl şi fiul reprezintă mentalităţi diferite: În Moromeţii, interesantă e problema lui Niculae, căci conflictul dintre el şi Moromete simbolizează conflictul dintre două concepţii despre ţăran. Tocmai din această cauză, ei devin reflectori: motivaţiile lor lăuntrice interesează nu numai ca expresie a adaptării sau dezadaptării spontane de o lume, ci şi ca filosofie de existenţă. ( Nicolae Manolescu )
Moromete îşi va concentra toată energia pentru a-i aduce acasă pe fiii săi cei mari şi îl va retrage pe Niculae de la şcoală pe motiv că nu îi aduce „niciun beneficiu”. Atunci se va produce o ruptură între tată şi fiu. Îşi va pierde nu doar autoritatea parentală, ci şi pe cea în sat, fapt care îl face să scadă şi mai mult în ochii lui Niculae, care remarcă: „îl vezi cum îi ia altul vorba din gură, fără niciun respect şi el lasă fruntea în jos şi nu zice nimic”. Acum un antimoromeţian ca filosofie a existenţei, Niculae Moromete va ajunge activist de partid, adeptul unei „noi religii a binelui şi a răului”. Disensiunile între tată şi fiu capătă acum sensul unor maniere diferite de a concepe existenţa; Ilie Moromete reprezintă concepţia tradiţională faţă de pamânt şi de familie, în timp ce Niculae, „apostol al marilor transformări”, este exponentul unei noi viziuni asupra satului, cea a socalismului. Apărându-şi principiile modului său de viaţă, Moromete polemizează cu „noua religie” a lui Niculae, nezdruncinat în convingerile sale: „Că vii tu şi-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem… Şi de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?…” Protestul tatălui său, care apără rosturile ţărăneşti tradiţionale, nu are niciun ecou în sufletul tânărului. Moromete îşi pierde astfel orice urmă de autoritate parentală şi ajunge sa fie el însuşi ironizat de catre copiii săi. Niculae îi condamnă fără milă trufia: „crede că el (Moromete) e centrul universului şi cum le aranja el, aşa e bine, toată lumea trebuie să-l asculte”.
Zece ani mai târziu, destituit din funcţia pe care i-o oferise comunismul, Niculae îşi continuă studiile, devine inginer horticultor şi se căsătoreşte cu o fată din sat. Moromete îşi va trăi ultimii ani din viaţă tot mai departe de tot ce se întamplă, tot mai rupt de lume. Marea înfrângere a lui Ilie Moromete este însingurarea, dar mai ales înstrăinarea de sine însuşi, criza sa atingând dimensiuni tragice. La înmormântarea tatălui său, Niculae află de la sora sa, Ilinca, de faptul că Moromete se stinsese încet, fără de a suferi de vreo boala. Tânarul are remuşcări pentru că îşi părăsise tatăl în ultimii ani şi nu are linişte până când imaginea acestuia nu îi apare în vis, „în lumina veşnicei zile de vară care scălda bătătura şi salcâmii de acasă”. Conflictul dintre cei doi va fi soluţionat, se vor împăca în visul lui Niculae. În acest deznodământ tragic, se stabileşte un echilibru care lipsise de la bun început relaţiei dintre cele două personaje; mezinul reuşeşte în final să îşi înţeleagă tatăl şi îşi dă seama de afecţiunea pe care i-o poartă.
Relaţia dintre Moromete şi fiul său, Niculae, este una marcată de tragism, căci comunicarea deficitară a dus la o ruptură nefirească între cei doi. Însa ceea ce dă şi mai mult dramatism situaţiei este tocmai regretul fiului din finalul romanului, remuşcările pe care le are Niculae pentru faptul că îşi părăsise părintele. Fiul îşi dă seama prea târziu de greşelile sale. Un consens la care ar fi trebuit să se ajungă mai devreme a fost stabilit numai după moartea lui Moromete. Trufia lui Moromete, incapacitatea celor doi de a comunica unul cu celălalt, diferenţa dintre concepţiile lor asupra vieţii, precum şi refuzul fiecăuia de a ajunge la un compromis au dus la un deznodământ tragic, care ar fi putut fi evitat.