Rezolvare subiectul 1:
1. pas cu pas, la tot pasul, a face primul pas, a ţine pasul etc.
2. Cratima păstrează ritmul şi măsura de 16 silabe a versului-refren, prin elidarea vocalei î a prepoziţiei şi a articolului hotărât al substantivului oraşul.
3. Adverbul decât într-o construcţie negativă este sinonim cu doar sau numai şi introduce un circumstanţial de excepţie. Pe plan stilistic, el intră într-o imagine auditivă marcată de o tăcere stranie pentru un loc de regulă agitat, tumultuos şi zgomotos, aşa cum este oraşul („Nu răsună decât paşii celor care merg…”). Cadenţa picăturilor de ploaie şi sunetul monoton al paşilor trecătorilor dau impresia unei lumi artificiale în care totul se repetă.
4. Tema universului banal, motivul ploii programate, motivul citadin.
5. „[…] vechile umbrele, ce suspină”; „nu răsună decât paşii celor care merg…”; „cadenţa picăturilor de ploaie” (imagini auditive)
6. Sonoritatea textului minulescian este remarcabilă, fiind obţinută prin reluarea versului „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”, devenit refren şi laitmotiv al discursului poetic. Motivul ploii programate conturează universul banal, monoton şi artficial al oraşului.
7. Prima strofă zugrăveşte universul citadin, marcat de ploaia monotonă, de plictiseală şi artificialitate. Oamenii „ par păpuşi automate” (comparaţie) pentru că populeză un spaţiu în care nimic nu se schimbă, totul pare egal cu sine; elementul uman este contaminat şi el de starea de monotonie şi mecanic, care domină întregul text liric. Plimbarea orăşenilor, bizară şi nemotivată („Orăşenii, pe trotuare, / merg ţinându-se de mână”) impune o viziune aproape absurdă: mişcările nu au conţinut sau intenţie, sunt reduse la ritmul pur, iar absenţa semnificaţiei devine o trăsătură modernă. Muzicalitatea se impuneprin imaginile sonore (ploaia în sine, dar şi suspinele vechilor umbrele, personificate), prin sacadarea textului, prin ritm şi refren, prin paralelismul sintactic, subliniind impresia de monotonie repetitivă, de blazare absolută, de lipsă de orizont.
8. Titlul poeziei lui Ion Minulescu este un substantiv comun, care denumeşte tehnica de a picta cu ajutorul culorilor diluate cu apă. Având în vedere conţinutul ideilor exprimate prin acest text liric, titlul este unul foarte sugestiv.
Oraşul descris nu se evidenţiază prin nimic altceva decât prin faptul că „plouă de trei ori pe săptămână”. Ploaia care tot cade pare să şteargă toate „culorile” care dau viaţă unui oraş, la fel ca în tehnica amintită. Ritmul vieţii din acest mediu este dictat de ritmul picăturilor de ploaie. Totul pare automat, până şi mişcările oamenilor, totul este estompat, „ diluat” de apa ploii.
Tabloul sugerat de acest text liric nu poate fi reprezentat decât în acuarelă.
9. La nivelul conţinutului, tema universului citadin, motivul ploii şi spleenul sunt elemente specifice liricii simboliste. Universul exterior este o reflexie, o proiecţie a celui interior, marcat de plictis şi blazare. La nivelul formei, se impune muzicalitatea, principiu estetic fundamental al simboliştilor, efectele eufonice fiind obţinute prin tehnica refrenului, prin repetiţii (paralelism sintactic), aliteraţii discrete, fluiditatea ingambamentului, anularea cezurii fixe.
Rezolvare subiectul 2:
-Argumentativ: Nefericire-
Dintotdeauna, între om şi natură a existat o legatură specială, fără de care viaţa nu ar fi fost posibilă. Natura a fost când element protector, când factor negativ, când minimalizată, cand înzestrată cu puteri magice, dar întotdeauna un element constant, ce a stârnit atât admiraţie cât şi controverse. De aceea, în opinia mea, afirmaţia este mai mult decât adevarată.
în primul rând, starile sufleteşti pe care le experimentăm ne influenţează semnificativ percepţia despre lume. Întotdeauna când suntem fericiţi, toate celelate probleme par mult mai uşor de rezolvat, vremea este mai frumoasă, soarele strălucitor, iar norii dispar cu desăvârşire de pe cerul sufletului. De accea, când în suflet este senin, afară nu va ploua niciodată. Apoi, când oamenii sunt trişti, deziluzionaţi sau dezamăgiţi, întodeauna vor considera că natura le împartăşeşte sentimentele, regăsind parcă în stropii de ploaie picăturile lor de tristeţe.
În al doilea rând, participarea naturii la stările sufleteşti ale oamenilor este reliefată şi în diverse opere literare. În general apa este elementul cel mai des întâlnit, dar putem regăsi şi pădurea sau vântul. Apa poate simboliza în acelaşi timp împlinire sau disperare, iar padurea poate fi atât spaţiu protector, cât şi labirint. Soarele în schimb este mereu asociat cu pacea, seninătatea, bogăţia.
În concluzie, având la baza aceste argumente, putem afirma cu convingere că Mihail Codreanu are dreptate. Niciodata soarele nu străluceşte aşa de puternic ca atunci când sufletul îţi râde, precum nici ploaia nu este vreodată aşa de rece, ca atunci când sufletul îţi plânge.
Rezolvare subiectul 3:
O scrisoare pierduta de Ion Luca Caragiale
Consider că afirmaţia lui Adrian Marino despre dramatism este adevarată. Argumentarea afirmaţiei are în vedere comedia „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale.
Comedia este o specie a genului dramatic, aparută, ca şi tragedia, în Grecia Antică, din serbările închinate zeului Dionysos. Comedia înfăţişează personaje, caractere şi moravuri într-un mod care să stârnească rasul, având deznodământ vesel şi sens moralizator.
Personajele literare ale unei opere comice sunt fiinţe mediocre întruchipând defecte morale ce stârnesc râsul. Fiind un antierou, personajul comic este tipic, expresie a contrastului aparenţă-esenţă.
Intriga este derizorie, conflictul se rezolvă prin împăcarea tuturor personajelor.
În comedie se îmbină mai multe tipuri de comic, cum ar fi: comicul de situaţie, comicul de moravuri, comicul de caracter şi cel de limbaj.
În funcţie de temă, „O scrisoare pierdută” poate fi interpretată drept: 1) comedie de moravuri, despre defecte omeneşti ca parvenitismul, imoralitatea, prostia, în cazul în care tema este morală; 2) comedie de caractere, despre comportamentul oamenilor în situaţii deosebite, dacă tema este psihologică; 3) comedie despre felul în care se dobândeşte şi se exercită puterea politică, dacă tema este politică; 4) comedie despre pasiunile erotice, în cazul unei teme sentimentale, ce are în vedere amorul dintre Zoe şi Tipatescu.
Titlul, pretext dramatic al comediei, vizează lupta pentru putere politică, ce se realizează prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului o scrisoare pierdută.
În primul rând, construcţia complexă are la bază tehnica bulgărelui de zăpadă, adică acumularea de situaţii conflictuale. Prin aceasta se are în vedere menţinerea la un nivel ridicat a tensiunii dramatice. Aceasta înseamnă pe de o parte complicarea şi multiplicarea situaţiilor conflictuale, iar pe de altă parte stimularea curiozităţii spectatorului. Pentru întărirea tensiunii dramatice, Caragiale foloseşte diverse procedee compoziţionale. E vorba despre modificarea raporturilor dintre personaje: la început gruparea Caţavencu pare triumfătoare, iar gruparea Trahanache învinsă, la sfârşit învinge gruparea Trahanache şi pierde Caţavencu. Un alt procedeu este cel al evenimentului surpriză. Este vorba despre candidatul numit de la centru Agamiţă Dandanache.
Al doilea argument vizează evoluţia situaţiilor conflictuale, natura conflictului şi modul în care este prezentat. Avem de-a face cu conflicte directe, ca acela dintre Tipătescu şi Caţavencu, din actul al doilea; indirecte, precum cel dintre Trahanache şi Tipătescu din actul I; explicite, asemenea celui dintre Zoe şi Tipătescu din actul al doilea, sau implicite: Trahanache versus Tipătescu.
Al treilea argument se referă la intrigă. În orice comedie, intriga are un rol deosebit de important, ea determină desfăşurarea acţiunii şi efectul de ansamblu pe care piesa îl produce asupra spectatorului. În comedie, intriga e derizorie şi în această piesă e reprezentată de pierderea scrisorii, dobândirea ei de către Caţavencu şi folosirea scrisorii ca instrument de şantaj politic. Semnificaţia acestei intrigi vizează ridicolul şi produce o agitaţie nejustificată.
Al patrulea argument nu se regăseşte în citatul lui Adrian Marino şi dovedeşte originalitatea dramaturgului. În construcţia subiectului piesei, o poziţie aparte au două personaje secundare: Cetăţeanul turmentat şi Agamiţă Dandanache. Amândoi au intervenţii decisive, deşi involuntare în derularea intrigii. Cetăţeanul turmentat face ca scrisoarea de amor să-i parvină lui Caţavencu şi tot el o regăseşte din întâmplare înspre finalul piesei şi o readuce destinatarului. În acest caz este un instrument al hazardului. În plus, i se adaugă o importanţă deosebită în economia piesei, intră în numeroase rânduri în scenă, de fiecare dată ca prezenţă nedorită şi cu aceeaşi replică, având valoare de laitmotiv: „Eu cu cine votez?”
În compoziţia şi în semnificaţia piesei, Cetăţeanul turmentat are funcţii multiple. Mai întâi creează suspans: găseşte scrisoarea, o pierde şi o găseşte din nou. Personajul este în evident contrast situaţional cu celelalte personaje: toţi sunt agitaţi, preocupaţi de alegeri şi prinşi în jocul politic, numai el are o singură grijă (de a şti cu cine votează). Personajul creează efect comic prin starea de turmentare şi prin limbaj. Este un personaj caricatural, mai apropiat de personajele dintr-o farsa. Eroul are şi o semnificaţie simbolică. El întruchipează masa amorfa a alegătorilor, incapabili de opţiune şi de asumarea unei responsabilităţi. Vrea să ştie cu cine votează pentru a se pune bine cu mai-marii zilei şi pentru a obţine astfel un profit. Nu duce scrisoarea din onestitate, ci din automatism, deoarece fusese factor poştal.
Agamiţă Dandanache este folosit în piesă ca un element surpriză. Personajul întareşte prin generalizare şi prin îngroşare a trăsăturilor, semnificaţia piesei: candidatul trimis de la centru nu e cu nimic mai bun decât pretendenţii locali la funcţia de deputat. Dimpotrivă, obţine postul prin şantaj, pe care îl consideră o formă de diplomaţie. La aceasta se adaugă convingerea că totul în politică este să nu îţi ţii cuvântul. Păstrează scrisoarea compromiţătoare pentru ca şi altă data să poată şantaja. Caragiale spune despre el ca este „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu.”
În concluzie, afirmaţia lui Adrian Marino îşi găseşte ilustrarea în construcţia subiectului şi în substanţa piesei lui Caragiale. Mai mult chiar, se pot adăuga consideraţiile lui Ştefan Cazimir despre I. L. Caragiale: „ceea ce s-a spus despre Caragiale poate fi supus revizuirilor, ceea ce a spus Caragiale despre noi este turnat ca bronzul eternităţii.”
