Rezolvare subiectul 1:

1. „ritmul unui vers”, „versul”, „cântăreţ”, „fu scris”

2. Linia de pauză folosită simetric în prima strofă, după cele două enunţuri afirmativ-categorice („Şi-ai să mă uiţi”; „Şi-am să te uit”), izolează circumstanţialele cauzale, cu rol explicativ. Ea marchează, de asemenea, o atitudine afectivă.

3. Adverbul poate reprezintă un modalizator al discursului poetic, alături de timpul viitor („te vei gândi”) şi de modul prezumtiv („l-o duce”), subliniind desfăşurarea imaginară, ipotetică a scenariului de după despărţirea celor doi îndrăgostiţi.

4. Tema despărţirii îndrăgostiţilor, motivul călătoriei, motivul poeziei, motivul visului, motivul corăbiei (vaporul).

5. „ţărmul, topindu-se ca noru-n zare”; „trei lacrimi reci”; „privi-voi vaporu-n repedele-i mers” (imagini vizuale)

6. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a, dat fiind că textul este un monolog liric adresat: „ai să mă uiţi”; „am să te uit”, „eu”, „mi-eşti pierdut㔄versul meu”, „până la tine”, „ca şi mine” etc.

7. Comparaţia „urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare”, sugerează mişcarea lentă a vaporului ce se îndepărtează de ţărm. Interesantă este perspectiva inversă a privirii care aici aparţine iubitei care pleacă şi vede ţărmul topindu-se încet, deşi discursul poetic aparţine eului poetic, celui care rămâne mâhnit pe ţărmul mării, însoţind-o cu privirea. Imaginea este clişeizată şi sentimentală.

8. Nucleul narativ al poeziei (despărţirea îndrăgostiţilor, plecarea femeii, dorul şi nostalgia sublimate în versuri pe care ea le va citi cândva) declanşează o stare lirică, pe care poetul o va transpune în versuri. Poezia de dragoste, asemenea mesajelor din sticlă ale marinarilor naufragiaţi, va ajunge poate la călătoare şi-i va reaminti chipul uitat al iubitului de altădată. Verbele la viitor, precum şi epitetele „palidul vis”, „întunecatu-mi chip” sugerează caracterul ipotetic al desfăşurării poveştii de dragoste.

9. Poezia lui Ion Minulescu aparţine simbolismului mai ales prin estetism şi prin muzicalitatea cantabilă, deşi putem încadra aceluiaşi curent şi motivul călătoriei. Iubita pleacă, cuplul erotic se desparte, „că şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti”, iar imaginea plecării sale este urmărită nostalgic de pe ţărm. Cifra trei, motiv frecvent la Minulescu, aduce o sugestie magică. Estetismul înseamnă asumarea teatralităţii şi a clişeelor sentimentale într-un discurs poetic cu câteva sugestii ironice (uitarea înscrisă în scenariul erotic şi asumată de fiecare; plânsul cumva obligatoriu unei despărţiri, însă doar „trei lacrimi reci”; suferinţa transformată în poezie). Muzicalitatea vine din repetiţii (paralelism sintactic), inversiuni („urmări-vei”, „lăcrima-vor”), refren („trei lacrimi reci de călătoare”) şi rimă.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Munca-

Problema pe care o ridică munca este că ea poate fi privită din două perspective: a pasiunii şi a datoriei.
În opinia mea, pentru a evolua într-un domeniu şi, de asemenea, pentru a evolua ca persoană, practicarea unei meserii trebuie să fie însoţită de pasiune. În caz contrar, omul poate dezvolta un sentiment al inutilitaţii, al înstrăinării de sine. Cel a cărui muncă nu este un scop în sine, ci doar un mijloc pentru a obţine satisfacţii financiare, se va dezumaniza treptat şi nu va găsi resursele interioare necesare pentru a continua să muncească o perioadă lungă de timp.
Pe de altă parte, gânditorul Immanuel Kant subliniază importanţa simţului datoriei în faţa instabilităţii firii umane. Dacă omul continuă să lucreze doar atâta timp cât pune suflet, el va observa că sufletul lui e schimbator şi ataşamentul excesiv pentru muncă îi poate fi dăunător. De aceea Kant consideră că un om cu adevărat evoluat va putea lăsa la o parte înclinaţia pentru o muncă sau alta şi va continua să lucreze atunci când îi displace, pentru că îşi dă seama că e de datoria lui.
Prin urmare, ambele aspecte sunt importante când ne raportăm la muncă dar cheia este să ştim cum să le îmbinăm pentru a avea o etică echilibrată a lucrului.

Rezolvare subiectul 3:

O scrisoare pierduta de Ion Luca Caragiale

Comedia este o specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu un final fericit. Piesa de teatru este transformată în spectacol pe scenă, cu ajutorul actorilor, regizorului, scenaristului, tehnicienilor; exprimă astfel relaţiile dintre literatură şi alte arte (desen, muzică, design).
În „O scrisoare pierdută”, tema este corupţia societăţii burgheze de la sfârşitul secolului al XIX-lea (politicianismul, demagogia, farsa electorală, viciile şi relaţiile vicioase dintre oameni, dar şi în familie).
Acţiunea se desfăşoară secvenţial, gradat-cronologic, pe momentele subiectului, de la expoziţiune până în punctul culminant; sunt secvenţe tensionate şi acţiunile par să fie între dramatic şi comic; deznodământul devine comic, toate părţile angrenate în conflicte politice şi morale se împacă; finalul are şi o nuanţă tragică, pentru că nimic nu s-a rezolvat în bine, corupţia are acelaşi nivel ca la început, alegerile au fost o farsă pentru că „alesul” a fost impus de la centru, onoarea cuplului Ştefan Tipătescu – Zoe a fost salvată, iar viaţa oraşului de provincie va curge în acelaşi fel.
Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă şi numeşte principalul motiv al comediei: o scrisoare de amor a lui Ştefan Tipătescu, prefectul oraşului, către amanta sa, Zoe Trahanache, soţia şefului partidului conservator de la putere. Pierdută, găsită, iar pierdută (furată de Nae Caţavencu de la Cetăţeanul turmentat), pierdută şi de Nae la întrunirea electorală şi iar găsită de Cetăţeanul turmentat şi dată în final Zoei („andrisantul necunoscut”), scrisoarea devine un adevărat personaj al piesei. A doua scrisoare prezentă în text este tot o armă de şantaj : senatorul Agamemnon Dandanache găseşte în buzunarul paltonului unui amic, „persoană importantă’’, o scrisoare de amor către o doamnă din înalta societate din capitală; Dandanache îi cere amicului să-i găsească un colegiu pentru alegerile de deputat. Aşa ajunge senator pentru oraşul capitală de judeţ de munte. Această scrisoare rămâne pierdută pentru totdeauna. De aici, ambiguitatea titlului comediei. Mai sunt în text şi alte „scrisori”: o scrisoare de bancă falsificată de Nae Caţavencu ; scrisoarea pe care Farfuridi şi Brânzovenescu vor să o trimită în capitală, să se plângă la partid de corupţia din oraşul lor, vor să o semneze amândoi şi „să o dea anonimă’’.
Comedia este o operă dramatică în care autorul-dramaturg îşi exprimă concepţia despre lume, viaţă, moravuri, oameni şi relaţiile dintre ei, direct în didascalii şi indirect prin modalităţile de realizare a comicului, subiect, acţiune, personaje, stil.
„O scrisoare pierdută” este o comedie spumoasă, Caragiale exploatând aproape toate resursele comicului. Comicul este principala modalitate estetică şi în dialog devine comic de nume/ moravuri/ caracter/ limbaj/ situaţii/ intenţie.
Cu ajutorul comicului de moravuri, autorul dezvăluie viaţa publică şi de familie a unor politicieni corupţi şi lipsiţi de simţ civic: spaţiul politic apare ca un circ al intereselor personale, iar spaţiul privat este dominat de imoralitate. Caragiale a rămas în literatura română ca moralistul clasic, observatorul lucid şi ironic al viciilor, al imposturii, al ridicolului şi al prostiei. Viziunea lui despre societate (familie, politică, prietenie, iubire, partide politie, relaţii interumane, interese, sentimente) este critică, satirică, ironică, uneori tragi-comică, moralizatoare, dar mereu realistă şi veridică (situaţii, personaje, atitudini din piesele lui I. L. Caragiale se întâlnesc şi astăzi).
Personajele sunt caracterizate direct de dramaturg în didascalii şi în lista de personaje, de alte personaje şi prin autocaracterizare; indirect personajele sunt caracterizate prin gesturi, emoţii, atitudini, acţiuni şi fapte mereu comice; relaţiile dintre personaje sunt vicioase, bazate pe interese.
Lumea comediei este una a compromisului moral. Râsul, spunea Caragiale, este singurul personaj pozitiv al operei sale. Autorul aduce în scenă tipuri umane, ridiculizate prin comportament şi atitudini – comicul de caractere. Caţavencu este tipul demagogului, care îşi schimbă principiile politice în funcţie de situaţie. Farfuridi face şi el parte din aceeaşi categorie a demagogilor, dar ilustrează şi tipul prostului fudul din teatrul clasic; discursul lui este o mostră de umor absurd. Mai abil decât cei doi la un loc este Dandanache, „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”: prostul ticălos. Deşi senil, el reuşeşte să-şi atingă scopul politic prin viclenie şi lipsa onoarei. Tipătescu este tipul donjuanului, impulsiv şi orgolios, conştient de puterea pe care i-o dă funcţia şi mulţumit cu tihna burgheză pe care i-o asigură relaţia cu Zoe. Aceasta, deşi cea mai distinsă dintre femeile din teatrul lui Caragiale, reprezintă tipul cochetei imorale. Voluntară, interesată de păstrarea aparenţelor, este capabilă de orice compromis pentru a-şi salva reputaţia. Zaharia Trahanache ilustrează tipul încornoratului. Este ridicol pentru că se consideră „un stâlp al puterii”, în timp ce de fapt Zoe este cea care hotărăşte ce candidat trebuie susţinut în alegeri. Ca politician însă, este abil în tactica jocului de culise. Ghiţă Pristanda, tipul omului slugarnic, profită de avantajele poziţiei sale. Deşi este omul lui Tipătescu, îl tratează cu umilinţă interesată şi pe Caţavencu, simţind că adversarul de astăzi poate fi stăpânul de mâine. Cetăţeanul turmentat reprezintă tipul omului simplu, derutat de mascarada politică. Dilema sa – alegerea candidatului căruia să-i dea votul – traversează întreaga piesă, stârnind râsete şi voie bună.
Numele personajelor sunt alese de dramaturg, ca şi vârsta, ocupaţiile şi caracterele lor. Asfel, numele Caţavencu vine de la cuvântul „caţă’’ şi îl caracterizează ca fiind demagog; Agamiţă este diminutivul amuzant de la numele gloriosului erou grec Agamemnon, iar numele Dandanache vine de la „dandana” şi îl caracterizează ca fiind pueril, împrăştiat şi generator de încurcături; Ghiţă este caracterizat prin tehnica onomasticii ca fiind slugarnic şi umil în faţa şefilor etc.
Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea personajelor în mod indirect. Astfel, Trahanache îşi trădează originea grecească greşind neologismele ,,soţietate” şi ,,prinţip”. El mai pronunţă greşit şi neologismele din sfera limbajului politic, „dipotat’’, „docoment’’, „endependent”, „cestiuni arzătoare la ordinea zilei’’. Personajul se exprimă şi confuz, cu abateri de la normele limbii literare, ceea ce reflectă incultura acestuia. Limbajul politicienilor demagogi, avocaţi de profesie, adversari în lupta pentru mandatul de deputat, trădează în cazul lui Caţavencu, incultura, care contrastează comic cu pretenţia de erudiţie). În cazul lui Farfuridi, prostia este evidenţiată tocmai de pretinsa inteligenţă pe care crede că o probează prin răspunsurile proaste. Aceştia se întrec în discursuri patriotarde, în care nonsensul şi paradoxul demonstrează incultura şi snobismul.
Stilul lui I. L. Caragiale este inconfundabil nu doar prin structura sa şi prin compoziţia comediilor sale, ci şi prin limbaj. Lexicul abundă în regionalisme munteneşti, alături de arhaisme şi neologisme prost rostite sau înţelese; personajele se exprimă agramat, indirect, cu tautologii şi cacofonii, subliniind nivelul de cultură. Sunt şi câteva fraze memorabile: ,,Ce lume, dom’le, ce lume’’ – Ştefan Tipătescu ; ,,Bampir ? Ce-i aia bampir, dom’ prefect ?’’ – Ghiţă Pristanda; ,,Curat constituţional’’ – Ghiţă Pristanda.
Acţiunea se desfăşoară între două replici : ,,Eu, bampir ?’’ şi „Curat constituţional’’. Comedia are patru acte şi numeroase scene şi tablouri; după titlu, dramaturgul a scris lista de personaje; principalul mod de expunere este dialogul şi se realizează prin replici; descrierea se realiează prin dialog sau prin didascalii (costume, situaţii, atitudini, balul), iar naraţiunea apare doar în didascalii.
Problemele sociale, politice, familiale, sentimentale, obiceiurile din urbea X sau din capitală sunt descrise cu nuanţe tragi-comice, între lumini şi umbre, pentru că I. L. Caragiale îşi iubeşte personajele, dar le critică pentru că vrea să le îndrepte.