Rezolvare subiectul 1:

1. cântec, a cânta, refren, melodie

2. Apostroful, semn ortografic, marchează căderea accidentală a sunetului ă din cuvântul altădată, pentru păstrarea ritmului şi a măsurii (versurile au 10-11 silabe în secvenţa poetică din care face parte cuvântul respectiv).

3. Discursul poetic, construit pe tehnica surprizei, contrazice sugestia nostalgică, elegiacă a titlului; iubirea este pusă sub semnul ipoteticului: „noi nu vom şti-o poate niciodată”; „O melodie / Ce n-am cântat-o, poate, niciodată”, iar adverbul modalizator poate are rolul fundamental în evidenţierea atitudinii lirice.

4. Tema iubirii; motivul călătoriei, motivul visului, motivul cântecului etc.

5. „un ţărm de mare”; „albastrul răzvrătit al altor mări”, „păsări albe”, „marginile albului fiord” etc.

6. Mărcile subiectivităţii sunt pronumele şi verbele la persoana I şi a II-a, dat fiind că textul este un monolog liric adresat: „Tu crezi”, „Eu cred”, „Noi nu vom şti-o…” Pluralul evidenţiază ideea cuplului erotic, acum destrămat.

7. În strofa a treia există o succesiune de metafore ale iubirii trecute: „A fost un vis”; „un cântec trist”, „refrenul unor triolete”, prin care eul poetic defineşte experienţa erotică. Iubirea-melodie s-a sfârşit, ca orice cântec sau ca orice vis, iar starea sufletească este vag nostalgică, tristă, dar împăcată oarecum. Prin simbolurile călătoriei (păsările albe, marinarii, pescarii, locurile exotice) este sugerată inconsistenţa sentimentului de dragoste. Se remarcă faptul că muzica nu este doar principiu de construcţie specific simbolist, ci şi temă: iubirea este (doar) un cântec sentimental rostit de pescarii şi marinarii singuratici… Epitetul personificator „albastrul răzvrătit” ilustrează cadrul în care se naşte povestea de dragoste – din albastrul apelor mării, pe un ţărm uitat, cadru diferit de spaţiul comun al lumii obişnuite, devenit chiar unul aprig, greu de explorat, unde vraja iubirii se transformă în cântec adus din puncte geografice îndepartate.

8. Ultima strofă a poeziei este un distih ce reia simetric, ca un refren şi laitmotiv, incipitul: „Tu crezi c-a fost iubire-adevărată? / Eu cred c-a fost o simplă nebunie!” Schimbarea semnelor de punctuaţie (punctele de suspensie având un rol afectiv în incipit, sugerând nostalgia rememorării, sunt înlocuite acum cu semnul întrebării şi cu semnul exclamnării) transformă discursul poetic într-o pereche de replici de tip întrebare – răspuns. Se fac simţite ironia şi spiritul ludic ale lui Minulescu, prin antiteza iubire adevărată / scurtă nebunie, care configurează două viziuni diferite ale îndrăgostiţilor asupra sentimentelor ce i-au unit cândva.

9. Romanţa Celei care pleacă aparţine prin imaginarul poetic şi prin mijloacele artistice curentului simbolist. Specia romanţei, lirică şi sentimentală, a fost cultivată de simbolişti ca Minulescu şi Verlaine, de exemplu. Tema şi motivele sunt specifice acestui curent artistic, precum şi cultivarea simbolurilor (ţărmul de mare, păsările albe, pescarii, marinarii, cântecul), pentru a sugera plecarea, despărţirea cuplului erotic. Cultul artificialităţii, estetismul simbolist se manifestă prin folosirea neologismului şi a denumirilor cosmopolite, prin excesul de transparenţă al versurilor. Muzicalitatea este importantă, fiind atât element de construcţie al poeziei, cât şi motiv al imaginarului liric.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Deschiderea catre nou-

Discutând problema omului şi relaţia acestuia cu elementele noului, Eugen Lovinescu afirma că dorinţa de nou este calitatea de bază a omului şi cea mai nobilă dintre acestea. Întrebarea care urmează este dacă suntem sau nu îndreptăţiţi să credem astfel.
În primul rând, privind omul ca pe o componentă socială, ca pe un element din mecanismul societăţii, putem constata că dorinţa şi atracţia spre noutate a stat la baza progresului activităţilor umane. Aceasta afirmaţie poate fi demonstrată din punct de vedere istoric. Curiozitatea care rezidă în natura umană a condus la apariţia marilor invenţii ale umanităţii, de la roată la computer, de la elemente culturale şi sociale până la cele două revoluţii industriale.
În al doilea rând, nevoia de nou şi spiritul inovator sunt însuşirile fundamentale care ne separă de celelalte fiinţe ale lumii. Fără aceste două calităţi ce îşi au izvorul în raţiune, omul nu ar fi putut exista şi, cu atât mai mult, evolua.
Luând în considerare afirmaţia lui Eugen Lovinescu, precum şi aceste două argumente, putem conclude că, într-adevăr, dorinţa de nou este cea care îi conferă omului caracterul său de fiinţă superioară.

Rezolvare subiectul 3:

O scrisoare pierduta de Ion Luca Caragiale

O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale este o comedie în patru acte ce s-a jucat, în premieră, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, la 13 noiembrie 1884; a fost publicată în revista „Convorbiri literare” şi în volumul „Teatru”, prefaţat de studiul lui Titu Maiorescu, „Comediile d-lui I. L. Caragiale”.
Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care satirizează întâmplări, aspecte sociale, moravuri (conduita morală a unui popor, a unui grup social) prin intermediul personajelor ridicole, între care se nasc conflicte puternice, dar derizorii ca semnificaţie. Comedia are scopul de a îndrepta acele defecte umane şi sociale prin râs, având, aşadar, rol moralizator. Principalele modalităţi artistice de realizare a comicului sunt ironia, satira şi sarcasmul, folosite pentru a crea ridicolul sau grotescul, ilustrând atât aspecte imorale (moravuri) ce se petrec în societate, cât şi caractere individuale.
„O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri prin faptul că autorul surprinde necinstea în viaţa de familie şi în cea politică, modalitatea prin care oamenii politici îşi asigurau candidatura şi victoria în alegeri. Titlul este generat de pretextul în jurul căruia se desfăşoară întâmplările; pierderea de către Zoe Trahanache a unei scrisori de dragoste primită de la Ştefan Tipătescu. Piesa dezvăluie viaţa publică şi de familie a unor politicieni care, ajunşi la putere şi ambiţioşi, se caracterizează printr-o creştere bruscă a instinctelor de parvenire. Interesele eroilor, contrare numai în aparenţă, se armonizează în final, pentru că toţi ştiu să speculeze avantajele unui regim politic „curat constituţional”, în folosul lor.
Piesa are patru acte, unitatea dintre ele fiind susţinută atât la nivelul subiectului, cât şi al personajelor. Acţiunea se dezvoltă şi ia amploare de la o scenă la alta, de la un act la altul, înfăptuită de un număr de personaje care se dezvăluie treptat, caracterizându-se prin cuvinte, gesturi şi fapte.
Acţiunea se desfăşoară în „capitala unui judeţ de munte”, pe fondul agitat al unei campanii electorale . Aici are loc conflictul între ambiţiosul avocat Nae Caţavencu, din „opoziţie”, care aspiră spre o carieră politică, şi grupul fruntaş al conducerii locale, prefectul Ştefan Tipătescu şi „prezidentul” Zaharia Trahanache, care conduce abuziv şi în interes personal viaţa politică a judeţului.
Pentru a-i forţa să-l pună candidat în locul lui Farfuridi, preferatul conducerii judeţului, Caţavencu îi ameninţă cu un şantaj. Instrumentul de şantaj este o scrisoare de „amor” a lui Tipătescu trimisă d-nei Zoe Trahanache, soţia ,,prezidentului”; pierdută de Zoe, scrisoarea este găsită de un cetăţean turmentat şi subtilizată de la acesta de Caţavencu. Şantajul o sperie mai ales pe Zoe, care, de teamă de a nu fi compromisă public, exercită presiuni asupra celor doi bărbaţi şi obţine promisiunea candidaturii lui Caţavencu.
Când totul părea rezolvat, a urmat o adevărată lovitură; de la Bucureşti, se cere, fără explicaţii, să fie trecut pe lista candidaţilor un nume necunoscut: Agamemnon Dandanache. Reacţiile celor din jur sunt diferite: Zoe e disperată, Catavencu ameninţător, Farfuridi şi Brâzovenescu sunt satisfăcuti că rivalul lor a pierdut, iar Tipătescu e nervos. Trahanache este cel mai raţional şi se gândeşte la un mod de încheiere a conflictului, supunându-se însă indicaţiei ,,de sus”.
Situaţia se agravează în timpul sedinţei de numire oficială a candidatului, dar intervine poliţaiul Pristanda, care pune la cale un scandal menit să închidă gura lui Caţavencu. În încăierare, acesta pierde pălăria în care era ascunsă scrisoarea şi dispare pentru o vreme, producând mari emoţii doamnei Trahanache. Limpezirea situaţiei se rezolvă în actul al IV-lea. Dandanache, sosit de la Bucureşti, îşi dezvăluie strategia politică, absolut asemănătoare cu cea a lui Caţavencu, dar la alt nivel şi cu mai multă ticăloşie. Nae Caţavencu, fără scrisoare, se simte dezarmat şi schimbă tactica parvenirii. În final, toată lumea se împacă, „micile pasiuni” dispar ca prin farmec, Dandanache e ales în unanimitate, Caţavencu ţine un discurs şi se îmbrăţişează cu vechii adversari într-o atmosferă de carnaval, de mascaradă, accentuată de muzica condusă de Pristanda.
Prin întâmplări neaşteptate, comicul de situaţie susţine tensiunea dramatică: pierderea şi găsirea repetată a scrisorii, intervenţiile repetate ale Cetăţeanului turmentat, apariţia lui Dandanache, evoluţia inversă a personajelor (Caţavencu e înfrânt, deşi părea învingător, iar Tipătescu, Trahanache şi Zoe triumfă, deşi erau în pericol de a pierde), situaţia finală când farsa electorală se transformă, printr-un compromis de proporţii, într-o sărbătoare etc. Caragiale foloseşte procedee tipice ale comediei clasice: încurcătura şi echivocul (determinate de pierderea biletului), coincidenţa (Dandanache utilizează acelaşi instrument de şantaj ca şi Caţavencu), quiproquoul (confuzia pe care o face Dandanache între Tipătescu şi Trahanache). El întrebuinţează, de asemenea, tehnici inovatoare: amână aducerea în scenă a unor personaje (Caţavencu apare abia în actul al II-lea), construieşte un text circular, simetric (deznodământul marchează revenirea la situaţia iniţială) şi introduce un element-surpriză la sfârşitul fiecărui act (descoperirea poliţelor falsificate, sosirea unei depeşe de la Bucureşti etc.). Aproape fiecare scenă este o situaţie comică, în care evoluează personaje cu trăsături comice şi limbaj comic. Remarcabile sunt, de exemplu, scena recitării scrisorii de amor de către soţul înşelat ori scena numărării steagurilor de către Tipătescu şi Pristanda. În prima scenă dintre cele amintite, de exemplu, Trahanache îl informează imperturbabil pe Tipătescu despre existenţa scrisorii sale de amor în mâinile lui Caţavencu (actul I, scena IV). Tipătescu este exploziv în reacţii („îl împuşc!”, „îi dau foc!”), dar Trahanache, cu blândeţe paternă, îl sfătuieşte să aibă răbdare: „…Şi nu te mai turbura, neică, pentru fitece mişelie. Nu vezi tu cum e lumea noastră? Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip, nu merge s-o iei cu iuţeală, trebuie să ai puţintică răbdare…”. Apropierea dintre cei doi e vădită de apelativul familiar „neică”, dar şi de tonul de moralizare îngăduitoare a întregului discurs, al cărui retorism nu are nimic ostentativ, dimpotrivă, aminteşte de intonaţia calmă a alinărilor: „nu vezi tu…”. Desigur, scena aceasta, în care soţul încornorat îl linişteşte duios pe amant este de un comic intens.
Comicul de situaţie rezultă, deci, şi din prezenţa unor grupuri insolite (clasicul triunghi conjugal: Zoe – Trahanache – Tipătescu, cuplul Farfuridi – Brânzovenescu).
Prin tematica abordată, prin personajele create, prin felul în care a ştiut să evidenţieze defectele umane şi lipsurile societăţii, Caragiale rămâne veşnic actual, veşnic tânăr, în opera sa regăsindu-se aspecte eterne ale convieţuirii oamenilor.
În opinia mea, comedia „O scrisoare pierdută” de I. L . Caragiale a fost, este şi va rămâne întotdeauna una dintre cele mai bune opere ale literaturii române prin arta compoziţiei, prin modul de construire a personajelor şi prin surprinderea vieţii în cele mai specifice aspecte ale ei.