Rezolvare subiectul 1:

1. „miroşi”, „auzi”

2. Cratima care leagă forma atonă a pronumelui personal de relativul care menţine un ton informal / colocvial. Din punct de vedere prozodic, fluidizează ritmul versului.

3. Flacăra vieţii încă mai ardea în el.

4. Tema identităţii, motive: iluzia simţurilor, insomnia, deşirarea, oglinda.

5. „tu poţi crede”, „să mă miroşi”, „insomnia mea”

6. Comparaţia „insomnie…ca golul unei uşi” se referă la dificultatea de a descrie o insomnie. Astfel, vocea lirică o identifică nu prin prezenţa a ceva, ci mai degrabă printr-o lipsă. „Golul unei uşi” poate semnifica gaura cheii, prin urmare duce cu gândul la mister, curiozitate şi stare de veghe. În sine, pătrunderea prin uşă este simbol al trecerii de la profan la sacru şi deschide calea spre revelaţie. Transcendenţa pare accesibilă prin această stare de veghe permanentă.

7. Din punct de vedere ortografic, Oglinda oarbă se remarcă prin lipsa totală a semnelor de punctuaţie, sporind marca oralităţii şi părând să urmărească fluxul abrupt al gândurilor eului liric.
În opinia mea, deşi lipsa punctuaţiei îngreuneaza înţelegerea operei, îi dă, de asemenea, şi o notă de autenticitate şi contribuie la atmosfera generală de confuzie în faţa contopirii spaţiului visării cu cel al realitaţii.
Lipsa punctuaţiei este unul dintre elementele specifice frondei avangardiste, suprarealismului în cazul de faţă.

8. În ultima strofă verbul „vreau” e repetat aproape obsesiv, semnificând o dorinţă puternică şi o comandă adresată celuilalt. Comparaţiile metaforice au rolul de a semnaliza starea naturala a personajului liric, iar prin enumerarea simţurilor (olfactiv, auditiv, tactil, vizual) plasate în contexte subtile, neaşteptate, eul liric se referă atât la dificultatea de a se face cunoscut în mod autentic, cât şi la cea a autocunoaşterii. Cu toate acestea, fără o descifrare precisă a eului, oglinda rămâne oarbă în continuare, fără a-i surprinde corect reflecţia.

9. Din punct de vedere al limbajului poetic, predomină caracterul ambiguu. În prima strofă, eul liric pare să se deşire, descompunându-se în fire de sânge, lână, tutun şi flăcari, sugerând o experienţă de contopire până la confuzie între corp şi sfera artificială, inumană. În strofa a doua, este explorat contrastul dintre aparenţă şi esenţă, dintre vis şi realitate, barierele dintre cele două fiind redefinite. De asemenea, în construcţia „să vorbim de memorie” e frapantă discordanţa dintre exterioritate şi interioritate. Laitmotivul ambiguităţii persistă şi în ultima strofă, simţurile fiind înşelătoare şi lăsând sentimentul unei angoase a lipsei de claritate. Pe de altă parte, orbirea poate fi semnul unei experienţe iniţiatice: a ignora aparenţele înşelătoare ale lumii şi a cunoaşte realitatea secretă, esenţele. „Poetul vede în măsura în care orbeşte”, afirma Gellu Naum cândva.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Menirea operei de arta-

În general, operele de artă au fost gândite de artişti cu un scop precis, ele având ca destinaţie finală impresionarea celor care iubesc cultura. Asta deoarece în momentul în care se stabileşte primul impact între artist şi cel căruia i se adresează, ceva cu totul miraculos se petrece: odata cu înţelegerea operei de arta şi integrarea semnificaţiei în propriul sistem de gândire, receptorul va începe să se simtă din ce în ce mai influenţat de noua taina descoperită. Se creează astfel o legătura între artist şi receptorul său, cel din urmă, sedus fiind, se va lasa modelat cu buna-ştiintă de puterea simbolisticii aflate ce va deveni o parte permanentă din viaţa lui mentală şi sufletească. Artistul are responsabilitatea de a crea prin operele sale modele de caractere viabile şi de a descoperi sacrul în locul cel mai întunecat al universului: în sufletul uman.
În viziunea mea, artistul este un fel de magician, un vrăjitor de suflete care aduce astfel în viaţa cititorului, prin opera sa, o lume misterioasă, nemaivazută şi, pocnind din degete, îl trezeşte pe acesta pentru a vedea cele mai mici detalii care dau farmec vieţii.
În primul rând, există o aură halucinatorie a oricărei opere de artă care evocă misterul, straniul într-un mod nedeclarat, dar persistent. Acest mister nu trebuie să fie creator de vid, însă nici de adulaţie, pentru că semnificaţia lui poate pendula între extreme şi acest lucru nu face bine sufletului omenesc. Omul trebuie să întrezărească lucid încă de la început puterea pe care o creaţie o poate exercita asupra sa, pentru a nu se lăsa copleşit de ea, ci pentru a învăţa din ea.
În al doilea rând, artistul alchimist preface prin operele sale oamenii în indivizi plini de înţelesuri, mai buni, mai blânzi sau, din contra, mai cruzi, mai revoltaţi.
Oricum ar fi opera de artă, frumuseţea ei stă în încremenirea tuturor formelor sale de manifestare în nişte rame fixe care, pentru oameni, reprezintă un joc nesfârşit al regăsirii şi despărţirii de lume.

Rezolvare subiectul 3:

Caracterizarea unui personaj din opera lui Caragiale

Consider că afirmaţia lui Paul Zaripofol cu privire la personajele lui Caragiale este adevărată şi subliniază modul în care acesta dă viaţă unor „păpuşi de caracter”, le dă credibilitate, făcându-le să pară atât de reale.
În primul rând, I.L.Caragiale nu se remarcă doar prin arta compoziţiei, a structurii conflictelor, ci şi prin talentul excepţional în ceea ce priveşte realizarea personajelor. Caragiale a creat personaje vii, reprezentative pentru societatea timpului respectiv, fiecare având identitatea sa bine precizată, trăsături specifice, modul său de a gandi şi de a se exprima. Personajele sale sunt aşadar tipuri umane, personaje de factură clasică, având ca dominantă o trăsătură căreia i se subordonează celelalte trăsături, pentru că personajele, deşi tipice, nu sunt realizate schematic, ci sunt privite în complexitatea lor. Astfel, există trăsături comune şi trăsături individuale care se contopesc în realizarea personajului caragialesc.
În al doilea rând, aşa cum spunea Paul Zaripofol „Caricatura în opera lui Caragiale este îndeobşte eminent amuzantă”, acest amuzament fiind stârnit de întâmplările prin care trec şi de situaţiile în care sunt puse personajele. Din personajele comediei „O scrisoare pierdută”, cel mai expresiv consider că este Nae Caţavencu. Avocat, directorul ziarului „Răcnetul Carpaţilor”, şeful opoziţiei politice din judeţ, ilustrează tipul demagogului şi al parvenitului. Este fondator şi preşedinte al Societăţii Enciclopedice „Aurora Economică Română”, a cărei prescurtare – A.E.R. – este sugestivă pentru statutul de societate fantomă, prin care îşi însuşeşte ilegal sume importante de bani. Dovada ilegalităţilor financiare este poliţa falsificată pe care o gaseşte, fără efort, Trahanache: „Girurile astea două cu care onorabilul domn Caţavencu a ridicat cinci mii de lei de la Soţietate, sunt tot pentru enteresul ţării?”.
În al treilea rând, Caragiale „a dat adeseori figurilor lui un mecanism de marionete, dar excepţionala lui capacitate de observare le-a făcut să fie păpuşi de caracter”, aşa cum susţine Paul Zaripofol. Comicul de caracter relevă însuşirile ce reies, în mod indirect, din atitudinea, faptele şi vorbele acestui politician, iar în mod direct din didascalii sau din relaţiile cu celelalte personaje. Nae Caţavencu este ridicol, principalele trăsături decurgând din manifestarea diversificată a comicului. Patron de ziar şi conducătorul opoziţiei politice, Caţavencu vrea să pară un cetăţean onorabil, dator să informeze opinia publică despre moravurile amoroase ale prefectului, dar în esenţă este un şantajist josnic, folosind scrisoarea ca unealtă în dorinţa de a obţine postul de deputat („Vreau… mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva!”). Parvenit, grosolan şi impostor, se conduce dupa deviza „scopul scuză mijloacele”, pusă însă, din pricina inculturii, pe seama „nemuritorului Gambetta”, pe care-l confundă cu Niccolo Machiavelli, de altfel, celebru pentru acest principiu al succesului în parvenitism. Caţavencu este înfumurat şi impertinent atâta timp cât se află în posesia scrisorii, arma şantajului („Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor!”, strigă el de la fereastră când este atacat de Tipătescu), dar devine umil, slugarnic şi linguşitor atunci când pierde scrisoarea: „În sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru fericirea judeţului nostru!”. Prin comicul de situaţie reies, în mod indirect şi alte trăsături ale lui Caţavencu. Lipsit de demnitate şi de coloană vertebrală, el conduce manifestaţia festivă în cinstea rivalului său politic, Dandanache, fără niciun scrupul, intuind că şansa de a câştiga în viitor este legată de Zoe. Demagogia este principala trăsătură de caracter a lui Caţavencu „nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină”, iar atunci când ea îmbracă forme de patriotism, personajul este de un ridicol desăvârşit: „Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România…”.
Nu în ultimul rând, comicul de limbaj şi cel onomastic ajută la caracterizarea personajului şi la conturarea caracterului său făţarnic. Comicul de limbaj se manifestă mai ales în discursurile politicianului, care reliefează personajul semidoct, dar infatuat, plin de importanţă. Atunci când ia cuvântul la adunarea electorală care precede alegerile, Caţavencu îşi construieşte cu ipocrizie „o poză” de patriot îngrijorat de soarta ţării, rostind cu greu cuvintele din cauza emoţiei care-l îneacă, dramaturgul evidenţiind aceste atitudini ridicole prin didascalii: „Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (plânsul îl îneacă mai tare)… Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne… (de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc… la ţărişoara mea… (plânsul l-a biruit de tot) la România… (plânge)”. Ignoranţa lui Caţavencu este evidentă atât din nonsensul afirmaţiilor – „Industria română e admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”. Aceeaşi lipsă elementară de cultură rezultă şi din confuzii semantice, Caţavencu numindu-i „capitalişti” pe locuitorii capitalei, iar el autocaracterizându-se „liber-schimbist”.
Prin comicul onomastic, se sugerează, indirect, firea de mahalagiu, de palavragiu a lui Caţavencu, întrucât “caţă” înseamnă persoană răutăcioasă, cicălitoare, iar cuvântul „caţaveică” numeşte o haină cu două feţe, de unde reies, indirect, ipocrizia şi demagogia individului.
În concluzie, principalele mijloace artistice de caracterizare a personajului sunt sursele comicului, foarte variate şi sugestive, în conturarea trăsăturilor etice remarcându-se comicul de situaţie, de caracter, de limbaj şi de nume. Dialogul şi monologul constituie modalităţi de caracterizare indirectă, ca şi vorbele, faptele şi gândurile personajului, caracterizarea directă fiind făcută de către celelalte personaje sau de către dramaturg. Prin indicaţiile scenice, care sunt adevărate fişe de caracterizare, dramaturgul îşi „mişcă” personajele, le dă viaţă şi credibilitate, făcându-le atât de reale, încât trăiesc şi în zilele noastre.