Rezolvare subiectul 1:
1. marea, pârâul, ţărmul, valuri
2. Virgulele folosite în primul vers au rolul de a marca prezenţa enumeraţiei in text: „Vezi marea: bătrână, întinsă, adâncă”, corelând totodată cele trei atribute adjectivale.
3. Valoarea expresivă a adverbului tot, folosit în strofa a patra, constă în faptul ca acesta amplifică, accentuează intensitatea momentului, redată iniţial prin repetiţia verbului fuge, precedat de adverbul de mod repede: „El fuge voios, tot mai repede fuge”
4. Tema naturii, tema iubirii, motivul mării, motivul pârâului.
5. Imagini vizuale: „Vezi marea: bătrână, întinsă, adâncă”; „Zglobiul, voiosul şi clarul pârâu: / El iute aleargă spre zări fără frâu”
6. Mărcile lexico-gramaticale prin care se evidenţiază subiectivitatea eului liric în poezie sunt: pronumele personale, de persoana I şi a II-a, „eu”, „tu”; adjectivul pronominal posesiv „mea”.
7. Personificarea în inversiune, „tânărul pârâu”, întâlnită în prima strofă a poemului, sugerează vivacitatea, voioşia pârâului, aflat în opoziţie cu „marea bătrână, întinsă, adâncă”.
8. Ultima strofă ilustrează tema iubirii, redată prin alegorie în întregul poem. Imaginarul poetic creează o poveste de iubire, utilizând metaforele mării şi pârâului: „tu, pârâul zglobiu – iar eu, marea”. Astfel, eul liric se regăseşte în ipostaza mării – bătrână, înţeleaptă şi statornică, iar iubita în ipostaza unui „tânăr pârâu”, căruia „nu-i pasă ce ţărm va ajunge”. Uniunea dintre cei doi este însă inevitabilă, ceea că dă un aer glumeţ, jucăuş, discursului liric.
Această ultimă strofă este asemenea pildei care se află la sfârşitul fiecărei fabule, fiind cea care dezleagă misterul asupra întregii poezii.
9. Titlul este un element esenţial al receptării, pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. Titlul poeziei citate este alcătuit din substantivele articulate „pârâul şi marea”, care sunt reprezentative pentru ideea poetică regăsită în text. Acesta reflectă numele personajelor principale ale poveştii de iubire, metaforizate şi transpuse în cadrul natural.
Rezolvare subiectul 2:
-Argumentativ: Orgoliu-
Contrar concepţiei adânc înrădăcinate, orgoliul este o trăsătură generală, proprie fiecărui om normal, într-o măsură mai mică sau mai mare.
Orgoliul este un viciu când întrece anumite limite, dar şi o calitate utilă dacă este corect orientat. De fapt, orgoliul este expresia principiului universal al dezvoltării, o manifestare particulară a acestuia în spaţiul specific şi complex al psihicului uman. Orgoliul este motivul psihologic din cauza căruia tindem spre un anumit ideal omenesc, care ne face să ne afirmăm şi să ne realizăm atât intelectual, cât şi spiritual şi fizic. Orgoliul generează simţul demnităţii şi ne îndeamnă să ne cunoaştem pe noi înşine.
Dacă este însoţit de talent, intelect, bunătate sufletească şi bună-creştere, orgoliul devine instrumentul nostru cel mai de preţ, cu ajutorul căruia ne făurim destinul. Orgoliul este forţa priomordială a progresului în orice domeniu de activitate, de la meşteşuguri şi arte până la ştiinţe şi politică.
Dar când întrece limitele raţionalului, orgoliul devine cu adevărat un viciu. Dintr-o forţă benefică, orientată spre creaţie şi activitate utilă, el devine un instrument al distrugerii. Conflictele cauzate de ciocnirea orgoliilor sunt cele mai dureroase şi mai greu de aplanat. Invidia şi ura, aceste manifestari ale orgoliului rănit, sunt cele mai dezastruoase emoţii – ele distrug şi macină în primul rând sufletele acelora care nu se pricep să le ţină în frâu. Orgoliul este în stare să nimicească cele mai frumoase relaţii omeneşti, întinându-le şi întunecându-le, substituind competiţia sănătoasă prin intrigă şi duşmănie, activitatea utilă prin speculaţie şi demagogie, adevărul prin minciună şi lupta ideilor prin lupta indivizilor.
Lipsa totală de orgoliu generează inactivitate şi laşitate, excesul acestuia macinând şi distrugând ceea ce au creat alţii. Trebuie să ne ferim a parcurge distanţa între „vreau să fiu cel mai bun” şi „vreau să fiu primul”, între „vreau să fiu respectat“ şi „vreau să mi se ştie de frică“ . Aici se află hotarul dintre orgoliul pozitiv, edificator şi cel negativ, malefic. Pe aici trece limita dintre puterea intelectuală benefică, bazată pe înţelepciune şi bunătate, şi puterea brută, întemeiată pe teroare şi umilinţă.
Rezolvare subiectul 3:
Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-o comedie de Ion Luca Caragiale
Reprezentată pe scenă în 1884, comedia „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale este a treia dintre cele patru scrise de autor, o capodoperă a genului dramatic. Opera literară „O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind inspirată din farsa electorală din anul 1883.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Încadrându-se în categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor defecte omeneşti, piesa prezintă aspecte din viaţa politică şi de familie a unor reprezentanţi corupţi ai politicianismului românesc.
Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu Persoanele de la începutul piesei şi indicaţiile scenice, singurele intervenţii directe ale autorului în piesă. Textul dramatic este structurat în patru acte alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici între personaje. Pretinsa luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic „o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al comediei.
Acţiunea comediei este plasată „în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, adica la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale desfăşurate pe trei zile. Intriga piesei porneşte de la o întâmplare banală: pierderea unei scrisori intime, compromiţătoare pentru reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi – Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută gradat prin lanţul de evenimente care conduc spre rezolvarea conflictului în finalul fericit al piesei: scrisoarea revine la destinatar, Zoe, iar trimisul de la centru, Agamiţă Dandanache, este ales deputat.
Scena iniţială din actul I prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc ziarul lui Caţavencu. Venirea lui Trahanache cu vestea deţinerii scrisorii de amor de către adversarul politic constituie intriga comediei. Actul II prezintă în prima scenă numărarea voturilor, dar cu o zi inaintea alegerilor şi declanşarea conflictului secundar. Actul III constituie punctul culminant, acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde au loc discursurile candidaţilor Farfuridi şi Caţavencu, în cadrul întrunirii electorale. Actul IV prezintă deznodământul şi aduce rezolvarea conflictului iniţial, pentru că scrisoarea ajunge la Zoe, iar Caţavencu se supune condiţiilor ei. În final, este ales în unanimitate Dandanache şi totul se încheie cu festivitatea condusă de Caţavencu, unde adversarii se împacă. Personajele acţioneaza stereotip, simplist, ca nişte marionete lipsite de profunzime sufletească, fără a suferi transformări psihologice pe parcursul acţiunii (personaje „plate”).
Personajele din comedii aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter şi un repertoriu fix de trăsături. Scriitorul depăşeşte cadrul comediei clasice, având capacitatea de a individualiza personajele, prin comportament, particularităţi de limbaj şi prin combinarea elementelor de statut social şi psihologic.
Personajele aparţinând aceleiaşi categorii se deosebesc prin modul de a reacţiona la împrejurări, fiind astfel orientate către comicul de caractere. De exemplu, principala trăsătură a avocatului şi gazetarului Nae Caţavencu este capacitatea de a se adapta la orice situaţie, fiind mereu pregătit să îşi schimbe masca. Este violent când se ştie stapân pe situaţie, dar este linguşitor, umil şi servil când se ştie vinovat. De asemenea, se arată arogant şi inflexibil cât timp are scrisoarea, dar devine lipsit de demnitate, târându-se la picioarele Joiţicăi atunci când nu o mai deţine.
Un alt mijloc de caracterizare indirectă este onomastica. Numele personajelor sugerează trăsătura lor dominantă. Numele lui Nae Caţavencu caracterizează tipul demagogului lătrător (derivat de la „caţă” însemnând „femeie bârfitoare”).
Limbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor. Formele greşite, erorile de exprimare, ticurile verbale denotă incultura sau trăsături psihologice ale personajelor comice. Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea indirectă. Limbajul politicienilor demagogi, avocaţi de profesie, adversari în lupta pentru mandatul de deputat, trădează în cazul lui Caţavencu incultura (care contrastează comic cu pretenţia de erudiţie). Astfel, pretinsa erudiţie a gazetarului este „trădată” de formularea principiilor sale: „Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta!” când de fapt erau vorbele lui Machiavelli. Fiind un personaj care se defineşte în primul rând prin vorbire, Caţavencu foloseşte incorect neologismul în etimologia populară: „capitaliştii” devin “locuitori ai capitalei”, iar expresia latinească honeste vivere devine „oneste bibere”. Nu are ticuri verbale, pentru că vorbirea sa este adaptată la situaţii şi este mobilă, precum caracterul său.
Indicaţiile autorului conturează indirect personajele, prin semnificaţia, în plan moral sau intenţional, a gesturilor şi a mimicii. În lista cu „persoanele” de la începutul piesei, se precizează, alături de numele semnificative şi statutul social, ocupaţia personajelor, ceea ce sugerează apartenenţa la o tipologie şi poate constitui punctul de plecare în caracterizare: Caţavencu este prezentat ca „avocat, director- proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor, prezident-fundator al Societaţii enciclopedice-cooperative Aurora economică română”. Numele ziarului sugerează frazeologia liberală, interesul pentru ştirile de scandal şi demagogia patriotismului local. De asemenea, numele societăţii sugerează pretenţia de cultură enciclopedică, anulată de intenţia câştigului cooperativ.
Prin aceste mijloace, piesa provoacă râsul, dar în acelaşi timp, atrage atenţia spectatorilor, în mod critic, asupra „comediei umane”. Lumea eroilor lui Caragiale este alcătuită dintr-o galerie de arivişti, care acţionează după principiul „Scopul scuză mijloacele”, urmărind menţinerea sau dobândirea unor funcţii politice nemeritate.
