Rezolvare subiectul 1:

1. caişi, zarzări, pruni
2. s-au – cratima desparte două părţi de vorbire diferite; elidarea lui e;
Apostroful marchează lipsa accidentală a vocalei „ă”, având rol în menţinerea măsurii versului
3. înveşmântaţi, prefăcut;
4. motivul primăverii, motivul lunii;
5. „caişii, zarzării şi prunii, / înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii”  imagine vizuală
„pe gura scorburilor vântul plecat a deşteptat un cânt”  imagine auditivă;
6. Epitetul metaforic „roze (gesturi)” îmbină armonios mişcarea suavă a pomilor în bătaia vântului cu culorile palide, dar calde ale primăverii  epitet sinestezic specific simbolismului
7. Tiltul anunţă poezia ca pe o metaforă. Substantivul „balul”, folosit cu sens metaforic pe lângă cel de-al doilea, „pomi” fac ca titlul să reprezinte perfect tema poeziei; balul pomilor fiind dulcea primăvară, care transformă întrega natură în sărbătoare. Legănându-se uşor în bătaia vântului, strălucind în lumina lunii, pomii parcă dansează.
8. Ultima strofă trezeşte cititorul din visare, aducându-l din nou cu picioarele pe pământ. Autorul pune toată aceasţă atmosferă feerică de noapte de primăvară doar pe seama anotimpului. Pomii, fără de veşmintele catifelate pe care acesta le pune la dispoziţie, redevin „banalii pomi din faţa casei”.
9. – folosirea simbolului cromatic
– sinestezie „dulci orchestre”

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Bunatate-

Sunt de acord cu afirmaţia lui Vasile Voiculescu, “A vorbi de bunătate în vremurile acestea când principiul luptei pentru existenţa umple, ca un Dumnezeu neînduplecat, tot cerul creaţiunii pare o naivitate sau o ironie”, deoarece aceasta exprimă o realitate a zilelor noastre.
În primul rând, cred că într-adevăr pare ironic să aducem vorba despre bunătate, când valorile promovate astăzi sunt egoismul, nepăsarea, şi când toţi cei din jurul nostru sunt cuprinşi doar de lupta pentru existenţa. În aceste condiţii, cu greu ne putem închipui cum cineva ar mai putea în zilele noastre să facă o faptă bună doar pentru că ştie că a proceda aşa este corect şi frumos.
În al doilea rând, cred câ toţi oamenii au devenit atât de preocupaţi de ei înşişi, de dorinţa de a le fi lor mai bine, încât a devenit un lucru obişnuit să crezi că cel care încă mai speră în existenţa bunătăţii, a generozităţii şi a ajutorului neinteresat este doar un naiv incurabil, şi că el trebuie tratat ca atare.
În concluzie, consider că remarca lui Vasile Voiculescu exprimă succint un adevăr profund şi trist al zilelor noastre, şi, totodată, remarcă pericolul în care se află omenirea, de a pierde una din valorile ei esenţiale: acel sentiment nobil, bunătatea.

Rezolvare subiectul 3:

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga

„Opera lui Creangă este epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru.” (G. Ibrăileanu). Citatul ilustrează şi părerile altor critici literari cu privire la opera marelui prozator român. Autorul „Amintilor din copilărie”, Ion Creangă se remarcă prin stilul său satiric, aluziv şi echivoc, prin scriitura inconfundabilă şi alte elemente de originalitate. Autor a numeroase poveşti şi povestiri, Creangă rămâne nemuritor prin basmele sale, îndeosebi prin „Povestea lui Harap-Alb”, o „sinteză a basmului românesc”, după cum remarca Pompiliu Constantinescu.
Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu acţiuni implicând fabulosul şi supusă stereotipiei care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou.
Ţesut pe universala temă a confruntării binelui cu răul, „Povestea lui Harap-Alb” este frumoasa poveste cultă în care feciorul de împărat – fără nume şi mezin al familiei – va pleca la unchiul său Verde Împărat pentru a moşteni împărăţia, pentru că acesta nu avea decât fete (iar fratele său trei feciori).
Neascultând sfaturile tatălui, ia în drumul său în slujbă pe un Spân, care prin viclenie pune stăpânire pe feciorul de împărat şi acesta jură credinţă şi supunere şi, cu rolurile schimbate – sluga ca stăpân şi stăpânul ca slugă – sub numele de Harap-Alb (slugă albă) merg la Verde Împărat, unde falsul nepot încearcă sa scape de Harap-Alb, supunâdu-l la probe primejdioase pentru a-l pierde. Eroul le va îndeplini pe toate, Spânul va fi demascat iar Harap-Alb va lua în căsătorie pe fata împăratului Roş.
Personajele din basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” (oameni dar şi fiinţe himerice cu comportament omenesc) sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie întotdeauna, în basm, prin victoria forţelor binelui.
Se utilizează triplicarea, dar Creangă supralicitează procedeul, a treia probă (aducerea fetei) conţine alte încercări impuse de Împăratul Roş şi chiar de fată.
Eroul basmului, mezinul craiului, Harap-Alb nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, asemenea lui Făt-Frumos din basmele populare. El are calităti şi defecte, sugerate şi de oximoronul din numele său. Prin trecerea probelor la care este supus de Spân, răul necesar, pe parcusul călătoriei, una iniţiatică, fiul cel mic al craiului va dobândi calităţile necesare unui viitor împărat (cu simţul responsabilităţii, al curajului, al prieteniei, capacitatea de a-şi respecta cuvântul). Harap-Alb trece astfel de la mezinul craiului cel timid şi ruşinos, cum este descris la început, la un împărat demn de titlul pe care îl poartă şi asta în mare parte datorită Spânului şi încercărilor la care îl supune pe erou. Basmul poate fi considerat astfel un bildungsroman, roman al iniţierii.
Pesonajele aflate în opoziţie sunt uşor de recunoscut şi după nume: Harap-Alb reflectă condiţia duală, rob, slugă (Harap), dar şi originea lui nobilă şi naivitatea sa de la început (Alb); pe când Spânul este, după nume, întruchiparea răului.
„Povestea lui Harap-Alb” dă cititorului impresia că nu doar naratorul, ci şi personajele, par a avea cunoştinţă de scenariul iniţiatic pe care trebuie să-l traverseze protagonistul. În acest scenariu eroul are de învăţat şi de la Spân, simbol al răului necesar, pentru a-i testa limitele şi a-l ajuta să se maturizeze.
Cu excepţia eroului care este văzut în evoluţie, celelalte personaje sunt reductibile la o trăsătură dominantă, reprezentativă tipologii umane. Spânul este tipul vicleanului, rolul său fiind acela de a-l iniţia (în mod involuntar) pe erou şi de a ajuta cititorul să înţeleagă mai bine tipologia personajului principal prin raportare la personajul antagonist (caracterizare indirectă).
De remarcat este faptul că, deşi lipsit de puteri supranaturale sau de însuşiri excepţionale, personajul principal trebuie să treacă prin încercările la care este supus de Spân cu ajutorul calităţilor sale morale (bunătate, milă, curaj), dar susţinut de o serie întreagă de prieteni. Personajele se individualizează şi prin limbaj, asemănător eroilor humuleşteni din „Amintiri din copilărie”, spunându-se despre Spân că „trăieşte cu adevărat în replici”.
Esenţa basmelor, ideea că binele triumfă întotdeauna în faţa răului, este păstrată şi în „Povestea lui Harap-Alb”, doar că drumul iniţiatic al eroului este mai interesant pentru cititor.
Prin conturarea eroilor săi Ion Creangă demonstrează talentul de creator al unor personaje originale, spontane, pline de umor, ce rămân nemuritoare în sufletele cititorilor. Se spune despre Creangă că îşi înzestrează creaţiile pur fantastice „cu însuşiri sufleteşti şi trupeşti peste măsura omenească”, împrumutându-le o viaţă omenească, una ţărănească şi amestecându-i printre humuleşteni.