Rezolvare subiectul 1:

1. roze = trandafiri; înserare = seară; crepuscul, amurg.

2. În ultima strofă, punctul marchează grafic finalul unei propoziţii enunţiative. Prima virgulă izolează interjecţia afectivă o de restul frazei, iar următoarele două reprezintă semnul prezenţei unui atribut izolat (pierdut), însoţit de determinanţi. Semnul exclamării marchează grafic intonaţia exclamativă a enunţului, iar la nivel stilistic identifică o exclamaţie retorică.

3. înălţimea, rugii – forme literare actuale.

4. Tema adoraţiei, motivul fecioarei în alb, al purităţii, motivul rozelor.

5. Subiectivitatea reprezintă maniera de personalizare a mesajului poetic şi derivă din însăşi natura textului: discurs poetic confesiv. Ea se realizează la toate nivelurile limbii: intonaţia exclamativă din final, plasarea la fiecare început de strofă a unei definţii lirice a fecioarei, schimbarea topicii cu rol afectiv („o albă / blândă / calmă / sfântă rugăciune”, „dulcea pocăinţă” etc), prezenţa unei interjecţii afective (o), exprimarea la persoana I („aş putea”), selectarea cuvintelor din sfera religioasă, metaforele şi epitetele care devin expresia unui mod de gândire, a unei viziuni personale asupra lumii. Prezenţa vocii lirice în finalul textului afirmă dorinţa de a cunoaşte extazul purităţii, după „dulcea pocăinţă”.

6. În a doua strofă, comparaţia „… rugăciune / Asemenea binecuvântărei / Ce din nălţimea azurie / Coboară…” reprezintă un elogiu adus fecioarei în alb, imagine a purităţii sacre, purtătoare a atributelor divine pe pământ. Epitetul cromatic azurie sugerează cerul, iar metafora abstractă „un val de lină armonie” este o reprezentare a armoniei lumii pe care divinitatea, prin intermediul fiinţei feminine, pure şi angelice, a binecuvântat-o.

7. Simbolismul poeziei lui Ştefan Petică este evident în planul tematic, în care motivul fecioarei în alb (care structurează de fapt un întreg ciclu de poeme intitulate astfel), sugerează manierismul arhaizant, rafinat şi graţios al picturilor lui Botticelli reprezentând madone. Simbolul rozelor, sugestiile cromatice şi olfactive, muzicalitatea, sinesteziile („Iar vorba ta înaripată / E un parfum de anemonă / La o icoană întristată”) sunt tehnici tipic simboliste de creare a unui univers liric diafan, vag, vaporos, amestec de livresc şi senzualitate, fecioara fiind o reprezentare a dorinţei de puritate, a ideii de divin sau o reprezentare a aspiraţiei erotice.

8. Primul vers al fiecărei strofe conturează motivul fecioarei în alb printr-o suită de definiţii lirice sugestive, în care se schimbă numai epitetul: „Tu eşti o albă rugăciune”; „Tu eşti o blândă rugăciune”; „Tu eşti o calmă rugăciune”; „Tu eşti o sfântă rugăciune”. Repetiţia metaforei fecioara-rugăciune sugerează obsesiv imaterialitatea de esenţă divină a făpturii angelice. Epitetele subliniază, fiecare, câte o trăsătură: albă – culoare asociată purităţii, inocenţei, dar şi paliditatea romantică a îngerului; blândă – delicateţea; calmă – liniştea, serenitatea; sfântă – caracterul sacru, divin. În acelaşi timp, versul repetat în mod simetric reprezintă un paralelism sintactic, laitmotivul şi refrenul discursului liric.

9. Limbajul poetic simbolist se caracterizează prin expresivitate şi sugestie. Imaginile artistice şi limbajul figurat concretizează figura angelică, ideală, a fecioarei în alb, spiritualizată prin metafora centrală („rugăciune”), prin epitete şi comparaţii („asemenea rozelor plăpânde”, „asemenea binecuvântărei”). Tehnica sugestiei (simbolul rozelor, al icoanei, al binecuvântării divine), cromatica delicată (alb, azuriu), imaginea olfactivă, muzicalitatea gravă a evocării compun un discurs poetic delicat despre o prezenţă aproape imaterială.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Pasiune-

Pasiunea este însuşirea fundamentală a umanităţii, este baza pe care se construieşte structura societăţii, precum şi orice produs spiritual. În numele şi datorită pasiunii, umanitatea înaintează, această noţiune dă imboldul creaţiei.
Dacă există o calitate indispensabilă omului, aceea este pasiunea, căci din ea decurg voinţa şi dedicarea. Nimic nu poate fi construit fără motivaţie, oamenii sunt fiinţe empirice, un amestec de sentimente şi impulsuri, care au nevoie de motive şi imbolduri pentru a acţiona. Prin urmare, dacă nu suntem motivaţi de nimic, nu vom putea crea nimic. În schimb, dacă avem interesul necesar, produsele eforturilor şi ale dăruirii noastre vor fi valoroase.
Calitatea muncii noastre este direct dependentă de gradul de implicare. În plus, putem spune că pasiunea şi dedicarea au un rol decisiv în naşterea unor creaţii de valoare, modele pentru viitoare realizări. Astfel, evoluţia noastră psihologică şi culturală este influenţată în mare măsură de puterea volitivă, determinată la rându-i de prezenţa convingerilor şi trăirilor puternice.
Aşadar, existenţa unor creaţii valoroase este posibilă numai datorită existenţei pasiunii. Nu putem fi constrânşi sa creăm, realizăm actul de creaţie, nu un act impus, doar în prezenţa unui puternic imbold dat numai şi numai de pasiune.

Rezolvare subiectul 3:

Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-o comedie de I. L. Caragiale

Reprezentată pe scenă în 1884, comedia „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale este a treia dintre cele patru scrise de autor, o capodoperă a genului dramatic. Opera literară „O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind inspirată din farsa electorală din anul 1883.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Încadrându-se în categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor defecte omeneşti, piesa prezintă aspecte din viaţa politică şi de familie a unor reprezentanţi corupţi ai politicianismului românesc.
Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu Persoanele de la începutul piesei şi indicaţiile scenice, singurele intervenţii directe ale autorului în piesă. Textul dramatic este structurat în patru acte alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici între personaje. Pretinsa luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic „o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al comediei.
Acţiunea comediei este plasată „în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, adica la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale desfăşurate pe trei zile. Intriga piesei porneşte de la o întâmplare banală: pierderea unei scrisori intime, compromiţătoare pentru reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi – Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută gradat prin lanţul de evenimente care conduc spre rezolvarea conflictului în finalul fericit al piesei: scrisoarea revine la destinatar, Zoe, iar trimisul de la centru, Agamiţă Dandanache, este ales deputat.
Scena iniţială din actul I prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc ziarul lui Caţavencu. Venirea lui Trahanache cu vestea deţinerii scrisorii de amor de către adversarul politic constituie intriga comediei. Actul II prezintă în prima scenă numărarea voturilor, dar cu o zi inaintea alegerilor şi declanşarea conflictului secundar. Actul III constituie punctul culminant, acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde au loc discursurile candidaţilor Farfuridi şi Caţavencu, în cadrul întrunirii electorale. Actul IV prezintă deznodământul şi aduce rezolvarea conflictului iniţial, pentru că scrisoarea ajunge la Zoe, iar Caţavencu se supune condiţiilor ei. În final, este ales în unanimitate Dandanache şi totul se încheie cu festivitatea condusă de Caţavencu, unde adversarii se împacă. Personajele acţioneaza stereotip, simplist, ca nişte marionete lipsite de profunzime sufletească, fără a suferi transformări psihologice pe parcursul acţiunii (personaje „plate”).
Personajele din comedii aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter şi un repertoriu fix de trăsături. Scriitorul depăşeşte cadrul comediei clasice, având capacitatea de a individualiza personajele, prin comportament, particularităţi de limbaj şi prin combinarea elementelor de statut social şi psihologic.
Personajele aparţinând aceleiaşi categorii se deosebesc prin modul de a reacţiona la împrejurări, fiind astfel orientate către comicul de caractere. De exemplu, principala trăsătură a avocatului şi gazetarului Nae Caţavencu este capacitatea de a se adapta la orice situaţie, fiind mereu pregătit să îşi schimbe masca. Este violent când se ştie stapân pe situaţie, dar este linguşitor, umil şi servil când se ştie vinovat. De asemenea, se arată arogant şi inflexibil cât timp are scrisoarea, dar devine lipsit de demnitate, târându-se la picioarele Joiţicăi atunci când nu o mai deţine.
Un alt mijloc de caracterizare indirectă este onomastica. Numele personajelor sugerează trăsătura lor dominantă. Numele lui Nae Caţavencu caracterizează tipul demagogului lătrător (derivat de la „caţă” însemnând „femeie bârfitoare”).
Limbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor. Formele greşite, erorile de exprimare, ticurile verbale denotă incultura sau trăsături psihologice ale personajelor comice. Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea indirectă. Limbajul politicienilor demagogi, avocaţi de profesie, adversari în lupta pentru mandatul de deputat, trădează în cazul lui Caţavencu incultura (care contrastează comic cu pretenţia de erudiţie). Astfel, pretinsa erudiţie a gazetarului este „trădată” de formularea principiilor sale: „Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta!” când de fapt erau vorbele lui Machiavelli. Fiind un personaj care se defineşte în primul rând prin vorbire, Caţavencu foloseşte incorect neologismul în etimologia populară: „capitaliştii” devin “locuitori ai capitalei”, iar expresia latinească honeste vivere devine „oneste bibere”. Nu are ticuri verbale, pentru că vorbirea sa este adaptată la situaţii şi este mobilă, precum caracterul său.
Indicaţiile autorului conturează indirect personajele, prin semnificaţia, în plan moral sau intenţional, a gesturilor şi a mimicii. În lista cu „persoanele” de la începutul piesei, se precizează, alături de numele semnificative şi statutul social, ocupaţia personajelor, ceea ce sugerează apartenenţa la o tipologie şi poate constitui punctul de plecare în caracterizare: Caţavencu este prezentat ca „avocat, director- proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor, prezident-fundator al Societaţii enciclopedice-cooperative Aurora economică română”. Numele ziarului sugerează frazeologia liberală, interesul pentru ştirile de scandal şi demagogia patriotismului local. De asemenea, numele societăţii sugerează pretenţia de cultură enciclopedică, anulată de intenţia câştigului cooperativ.
Prin aceste mijloace, piesa provoacă râsul, dar în acelaşi timp, atrage atenţia spectatorilor, în mod critic, asupra „comediei umane”. Lumea eroilor lui Caragiale este alcătuită dintr-o galerie de arivişti, care acţionează după principiul „Scopul scuză mijloacele”, urmărind menţinerea sau dobândirea unor funcţii politice nemeritate.