Rezolvare subiectul 1:

1. antonime: “jos” / ”sus”, “tăceri” / ”glasuri”

2. In structura “din vremi de-odinioară” cratima marchează pronunţarea într-o singura silabă a doua vocale din cuvinte diferite. Astfel se evită hiatul si se păstrează măsura metrică.

3. În piaţă s-a adunat multă lume. (sens denotativ)
Ochii sunt ferestre către o lume interioară. (sens conotativ)

4. Valoarea expresivă a verbelor la timpul viitor din poezie se realizează prin includerea lor într-o invocaţie (“O, glasuri… / Mă veţi lua pe calea de apoi / Prin vămile văzduhului cu voi /Sau mă veţi părăsi…”).

5. În prima strofă rima este încrucişată, iar în a doua strofă rima este îmbrăţişată .

6. Epitetul multiplu “atât de limpezi şi de pline” se referă la glasurile invocate de eul liric care par a fi nişte voci ale universului, de provenienţă supranaturală, dar care pot fi percepute în plan spiritual. Figura de stil semnifică armonia si perfecţiunea, eul aspirând spre lumea revelată de aceste glasuri, uimit de însuşirile lor si de propria stare sufletească.

Sintagma “priviri de stele” este o metaforă personificatoare care sugerează contemplaţia. Se accentuează relaţia dintre suflet si natură prin motivul, de provenienţă romantică, al stelelor şi al cerului.

7. interogaţia retorică, invocaţia

8. Ultima strofă, prin intermediul invocaţiei si al interogaţiei retorice arată că eul liric meditează la ce se va întâmpla atunci când n-o sa mai fie “decât un glas”. Metafora “glas” are sensul de suflet, de fiinţă imaterială. Eul îşi imaginează doua posibilităţi, de a fi purtat ‘prin vămile văzduhului’, sugerând drumul către cer al sufletului, sau de a fi părăsit si uitat “în vreun străin ungher”, la fel ca multe alte suflete care au dispărut., Imaginea “cosmosului fără sus si jos” arată că acesta este infinit şi că în viaţa de apoi nu mai sunt aceleaşi repere ca în viata trecătoare de pe pământ. Glasurile invocate pot fi suflete sau îngeri care călăuzesc sufletul după moarte

9. Poezia lirică este o creaţie artistică exprimând sau sugerând emoţii, sentimente, prin intermediul armoniei, ritmului si imaginilor. Textul citat exprimă sentimentele eului liric de incertitudine, dar si de speranţă, de aspiraţie către perfecţiunea spirituală. Rima încrucişată, îmbrăţişată sau pereche conferă muzicalitate poeziei. Imaginile vizuale cum ar fi :”nalte bolti senine”, “priviri de stele”, ”mâna ca un fum” sunt mijloace artistice cu rol de descriere a cadrului si de sugestie a stării sufleteşti.

Rezolvare subiectul 2:

Argumentativ: Placere
Afirmaţia lui Tudor Arghezi nu e valabilă întotdeauna. Descoperirea lumii din nou poate fi plăcută sau poate crea suferinţă si dezamăgire, în funcţie de trăirile si destinul fiecărui om.
În general, oamenilor le place să descopere ceva nou, fie că e vorba de un loc, de o persoană, de o teorie ştiinţifica sau de o operă de artă. După cum spune si Tudor Arghezi , descoperirea lumii din nou e o plăcere durabilă deoarece complexitatea lumii înconjurătoare ne determină să găsim noi sensuri ale vieţii, să ne schimbam viziunea asupra existentei, să ne bucuram de fiecare dată când descoperim ceva, deorece am găsit un motiv în plus pentru a trăi.
Din punctul de vedere al savanţilor, preocuparea de a descoperi şi de a emite teorii noi e un lucru plăcut, fie că o teorie e adevărată sau eronată . Pentru artişti descoperirea lumii din nou e un fapt esenţial, deoarece putem spune că ei creează lumea din nou; iar pentru a crea o lume, trebuie mai întâi să o descoperi. Fiecare creaţie sau imagine artistică arată o viziune nouă si spectaculoasă asupra lumii. Un exemplu este poezia argheziană cu tematica ei foarte variată.
Spuneam că descoperirea lumii din nou poate provoca si dezamăgire. Descoperirea că speranţele noastre s-au spulberat, că am fost trădaţi, că oamenii nu sunt aşa cum credeam ne întristează. Şi dacă destinul nostru e tragic, această descoperire provoacă răni care nu se mai vindecă niciodată . În cel mai bun caz ne putem resemna şi chiar dacă avem puterea să luam totul de la început, rămânem cu un gust amar. În “Luceafărul”, de exemplu, Hyperion doreşte să-si sacrifice nemurirea “pentru o oră de iubire”, dar este dezamăgit când descoperă că iubirea sa nu se poate împlini, că oamenii sunt mărginiţi şi altfel decât el. În romanul lui Camil Petrescu, Ştefan Gheorghidiu care la început o idealiza pe Ela, descoperă că ea îl trădează şi că dragostea pură, absolută este greu de întâlnit.
Viaţa nu e întotdeauna însoţită de plăcere. Dar fie că e plăcută sau nu, din fiecare experienţă învăţăm ceva nou.

Rezolvare subiectul 3:

Relaţiile dintre două personaje dintr-un text narativ; I.L.Caragiale, La hanul lui Mânjoală

“La hanul lui Mânjoală” de I.L.Caragiale (1852-1912) este o nuvelă fantastică , publicată în “Gazeta săteanului” , o capodoperă a genului prin măiestria cu care se creează ezitarea (a textului şi, implicit a cititorului) între imaginea verosimilă a realităţii imediate şi aceea a unui lumi insondabile şi iraţionale. ” Protagoniştii” acestei lumi cu două feţe contradictorii sunt tânărul Fănică, plecat în aventura logodnei cu fata ”pocovnicului” Iordache, şi Marghioala, stăpâna hanului aflat în drumul eroului.
Acţiunea se constituie prin îmbinarea armonioasă a celor două planuri: real si fabulos. Totodată, ea se desfăşoară şi în două planuri temporale: unul obiectiv care înscrie evenimentele narate în prezentul realităţii şi unul subiectiv, al fabulosului mitic care tulbură subconştientul uman. Planul subiectiv este determinat de fascinaţia pe care o exercită Marghioala asupra lui Fănică, de farmecele ei sau de farmecul femeii mature şi frumoase, cât şi de evenimentele inexplicabile prin care trece, cum ar fi episodul rătăcirii după plecarea de la han.Naraţiunea se desfăşoară la persoana I. Personajul-narator e subiectiv, nuvela începe cu monologul acestuia, se foloseşte stilulindirect-liber.
În situaţia iniţială, personajul-narator se îndreaptă către Popeştii-de-sus, la “pocovnicul’ Iordache, unde urma să aibă loc logodna lui cu fata “a mai mare” a acestuia. Călăreţul intenţionează să se oprească la hanul lui Mânjoală.Acesta îşi aminteşte că bărbatul murise în urmă cu vreo cinci ani, lăsînd afacerile pline de datorii. Nevastă-sa, Mânjoloaia, o femeie zdravană, a plătit obligaţiile, a reparat hanul şi se zvoneşte că “trebuie să aibă şi parale bune”.Lumea o bănuia de farmece sau că a găsit vreo comoara astfel încât a reuşit să scape de datorii şi să pună afacerea pe roate.
Secvenţa în care tînărul ajunge la han şi este întâmpinat de cocoana Marghioala constituie intriga. Ea îl ademeneşte pe călător, îl primeşte ca pe un client de omenie: “Bine ai venit coane Fănică”, fiind singura dată cînd se specifică numele personajului. Tânărul se lasă cucerit încetul cu încetul, conform unui ritual tainic, numai de Marghioala ştiut.
Pe hangiţă o cunoştea de când era copil şi mergea cu tatăl său la târg. Ştia că era o femeie “voinică, frumoasă şi ochioasă” dar parcă niciodată nu-i plăcuse aşa mult ca acum.Personajul îşi face un portret succint prin autocaracterizare ironică : “ curăţel şi obraznic, mai mult obraznic decât curăţel“ şi pentru a demonstra această însuşire, o ciupeşte pe hangiţă de braţ şi îi spune ce ochi frumoşi are. Parcă este determinat să facă acest lucru de către forţele necuratului, spunând că : “ m-a împins dracul s-o ciupesc “. Spre mirarea sa , cocoana Marghioala ştia că el se ducea la polcovnicul Iordache pentru a se logodi cu fata lui cea mare şi-l mustra pentru obrăznicie, ameninţându-l cu viitorul socru, prevenindu-l: “- la nu mă-ncânta”.
Tânărul este cucerit de odaia albă şi cochetă în care e “cald ca sub o aripă de cloşcă” şi miroase a mere si gutui. În întuneric începe s-o mângâie şi s-o sărute pe Marghioala – “Eu, obraznic, o iau bine-n braţe şi-ncep s-o pup… Cocoana mai nu vrea, mai se lasă” . Apar câteva detalii care sugerează imaginea unei hangiţe cu puteri vrăjitorești, dar care se păstrează în limitele verosimilităţii realiste: răcnetul cotoiului, zburdălnicia nebună a căpriţei negre, absenţa icoanelor de pe pereţi. Tânărul pare vrăjit prin farmecele pe care le făcuse cocoana Marghioala căciulii sale, înainte de a pleca noaptea la drum. Cu ea pe cap, simte că îl strânge sufocant, iar când o dă jos drumeţul începe să gândească logic, dându-şi seama că nu trebuia să plece de la han pe viscol. În cele din urmă, din cauza influenţei nefaste rătăceşte drumul, învîrtindu-se în loc. Tânărul rămâne la han fermecat de nurii Marghioalei şi, după ce viitorul socru îl scoate de acolo cu sila, el se întoarce vrăjit înapoi încă de trei ori, înainte să-l lege si să-l duca la un schit ca să-l scape de farmece prin prin rugăciuni, metanii si molitve, după cum arată credinţa străveche, că forţele diavolului nu pot fi biruite decât prin pocăinţă şi prin forţa divină.
În epilogul nuvelei, Fănică, aşezat la casa lui, stă de vorbă ”într-o seară de iarnă” cu socrul său despre coana Marghioala care sfârşeşte îngropata sub jăratic, în urma unui incendiu de la han, aşa cum sfârşesc vrăjitoarele, condamnate să ardă în focul iadului pentru farmecele şi îndeletnicirile lor diavoleşti. Iordache este convins că atracția pe care o exercită hangiţa asupra tinerilor (şi el trecuse printr-o întâmplare asemănătoare) se datora farmecelor ei de vrăjitoare, dar eroul este sceptic. Replica acestuia din urmă, ”Ei, aş! am zis eu” ascunde o ironie care este, fără îndoială, şi a scriitorului. Fănică nu este protagonistul unei aventuri într-un spaţiu ocult, al unor forțe pe care mintea omului nu le poate înţelege, dar cu care sensibilitatea lui comunică. Nu este un Dionis eminescian, ci un tânăr ”curăţel şi obraznic”, atras de farmecele lumeşti ale Marghioalei într-o experienţă necesară, care-l maturizează, poate, pregătindu-l pentru căsătorie sau care îi dezvăluie, poate, că oricât de banal liniștitoare este viaţa unui ins numit Fănică, o zonă de umbră persistă totuşi şi din ea se nasc poveştile relatate cu predilecţie în serile de iarnă, în preajma focului din vatră.