Rezolvare subiectul 1:
1.molcom= încet, uşor
steril= nefertil, neproductiv
2. “Tu, monstru al fierbintelui Egipt” – în acest vers, virgula separă vocativul “tu” de restul propoziţiei.
“Un plat pustiu, sarac, steril, urat ” – în acest vers, virgula desparte părţi de propoziţie de acelaşi fel, mai precis, atributele adjectivale “pustiu”, “sărac”, “urât” şi “steril”.
3. “cine-a cioplit acele chipuri”
4. Tema poemului “Secrete şi mistere” este, aşa cum reiese încă din titlu, descifrarea misterelor lumii. O alta temă este trecerea timpului.
5. Prezenţa eului liric se evidenţiază în text prin verbele la persoana I plural ”să dezlegăm”, “să ajungem”, precum şi prin întrebările retorice din cuprinsul poemului : “cine ştie?”, “O să ajungem oare şi la stele,/ cu gândul să descoperim în ele/ secretul universului şi-al vieţii?”.
6. “Portice lungi”- imaginea vizuală conţine un epitet şi simbolizează grandoarea, mărimea galeriilor prin care se plimba împăratul roman Caligula.
“Ajunşi pe lună n-am gasit decât / un plat pustiu, sărac, steril, urât”- imaginea vizuală conţine patru epitete. Aici luna ne este înfăţişată ca un plat pustiu, lipsit de secrete, de viaţă. Astrul care, de obicei, apare în cadre idilice, misterioase chiar, devine aici urât, sterp şi nu mai prezintă niciun interes pentru omul avid de cunoaştere.
7. Ultimul vers al poeziei se evidenţiază prin faptul că a fost voit izolat de poet. Privind restul poeziei ca un monolog adresat, ultimul vers pare a fi răspunsul la întrebările puse anterior. “Da-n stele nu ajung decât poeţii”, este un vers conclusiv. Prin el poetul îşi exprimă resemnarea. El întelege că omului de rând nu îi este menit să descifreze misterele vieţii, ci numai sa fie martor la manifestarea acestora.
8. În final, poetul se resemnează şi încetează să mai descifreze mistere şi secrete. Timpul, spune el, şterge totul, rămânând în urmă doar pietre. În acelaşi fel în care Eminescu se raportează la planul terestru făcând comparaţie cu universul, Alexandru Philippide schimbă planul terestru, istoric, în care nu găseste niciun răspuns, cu planul cosmic. Însă nici aici, “ajunşi în lună”, nu găseşte altceva decât “un plat pustiu, sărac, steril, urât”. Motivat de gândul că s-ar putea să găsească totusi “secretul universului şi-al vieţii”, poetul se întreabă “ o să jungem oare şi la stele?”. Răspunsul este ironic şi denotă tristeţe: “da-n stele nu ajung decât poeţii”. Având în vedere că tema poeziei este misterul, mijloacele artistice folosite (întrebările retorice: “o să ajungem…”, enumeraţia:“pustiu, sărac, steril, urât”, catrenele, cu savanta alipire a ultimelor două din care se desprinde amarul vers concluziv) nu fac altceva decât să întărească ideea poetică.
9. Titlul poeziei este format din două substantive ce aparţin aceluiaşi câmp lexical legate prin conjuncţia “şi”. Titlul anunţă tema poemului, întrucât “secretele” şi “misterele” la care se face referire în titlu sunt enuntaţe mai apoi în text: porticele prin care se spune că se plimba Caligula, chipurile stranii de pe insula pierdută, Sfinxul , lumea noastră, a oamenilor, şi până la urmă lumea întreagă.
Rezolvare subiectul 2:
Argumentativ: Poezie
Fireşte, ideea lui G. Călinescu conform căreia o mare poezie este interpretată diferit pe parcursul timplului, este adevărată. Operele scriitorilor consacraţi, din orice literatură au fost, în multiple rânduri comentate în diverse moduri. Aceasta pluritate a lecturilor a condus la o permanentă actualizare a lor.
“O mare poezie” creează impresia că o putem întelege altfel la fiecare lectură. Sensul operei nu diferă doar în funcţie de receptarea critică, ci şi de experienţa personală. Spre exemplu, “Luceafărul”,capodopera lui Eminescu, permite şi o lectură în funcţie de vârstele la care este citit poemul: ca un basm ( în copilărie), ca imaginea iubirii imposibile (în adolescenţă) sau ca poem al singurătăţii geniului (la maturitate).
Pe de altă parte, “o mare poezie” oferă cititorului, printre altele, şi un joc al sensurilor, pe care cititorul le descoperă, plăcerea lecturii fiind cu atât mai mare cu cât este mai variată pluritatea sensurilor. “Luceafărul” prezintă în aparenţă o poveste destul de simplă, având ca temă dragostea. În realitate, tema poemului este omul de geniu. Din epoca în care a apărut textul şi până astăzi, “Luceafărul” a fost dezbătut şi interpretat diferit, chiar contradictoriu.
În concluzie, eu cred că marea poezie rezistă în timp pentru că ne permite să o regândim şi s-o retrăim.
Rezolvare subiectul 3:
Două personaje dintr-o comedie ; citat Adrian Marino
Caragiale a rămas in literatura română ca moralistul clasic, observatorul lucid şi ironic al viciilor, al imposturii, al ridicolului şi al prostiei. Scrierile sale au redat fidel realitătile categoriilor sociale, semnalând discrepanţele dintre aparenţă şi esenţă.
Comedia “O scrisoare pierdută” prezintă lumea burgheziei româneşti la începutul perioadei ei de afirmare, in special mecanismul vieţii politice, iremediabil viciat.
Adrian Marino afirmă ca “tendinţa comediei este de a-şi reduce personajele la scheme morale abstracte, cu simpla functionalitate comică”. De asemenea, el spune că, în acest sens, comedia constituie cea mai universală compunere literară.
Un prim argument îl constituie chiar acţiunea piesei, care se desfăşoară în “capitala unui judeţ de munte”, pe fondul agitat al unei campanii electorale. Aici are loc conflictul între ambiţiosul avocat Nae Catavencu, din “opozitie”, care aspiră la fotoliul de deputat, şi grupul fruntaş al conducerii locale (prefectul Ştefan Tipătescu şi “prezidentul” Zaharia Trahanache), care conduce abuziv, în interes personal, viaţa politică a judeţului. Pentru a-i forţa să-l propună candidat în locul lui Farfuridi, Caţavencu ameninţă cu un şantaj. Instrumentul de şantaj este o scrisoare “de amor” a lui Tipatescu trimisă doamnei Zoe Trahanache, soţia “prezidentului”. Pierdută de Zoe, scrisoarea este găsită de un cetăţean turmentat şi furată de la acesta de către Cațavencu. Şantajul o sperie mai ales pe Zoe, care, de teama de a nu fi compromisă public, exercită presiuni asupra celor doi bărbaţi şi obţine promisiunea candidaturii lui Catavencu. Când totul părea rezolvat, urmează “o lovitură de teatru”: de la Bucuresti se cere, fără explicaţii, să fie trecut pe listă Agamemnon Dandanache. Ghemul de interese contrare se încâlceste în actul III, în timpul ședinței de numire oficială a candidatului. Poliţaiul Pristanda pune la cale un scandal menit să închidă gura lui Caţavencu. In încăierare acesta pierde pălăria în care se afla scrisoarea, producând mari emoţii Zoei. Dandanache, sosit de la Bucuresti, îşi dezvăluie strategia politică, absolut asemănătoare cu aceea a lui Cațavencu, dar la alt nivel şi cu mai multă ticăloşie. In final, toată lumea se împacă, Dandanache este ales în unanimitate, Caţavencu ţine un discurs sforăitor şi se îmbrățișează cu adversarii, într-o atmosferă de carnaval, de mascaradă, accentuată de muzica săltăreață, condusă de Pristanda.
Acțiunea rezumată mai sus respectă, chiar dacă este dinamică şi destul de bogată în secvenţe dramatice, câteva scheme consacrate în comedie, surse ale comicului de situaţie. Încurcătura şi finalul fericit sunt dintre cele mai evidente. ”Încurcătura” din piesa lui Caragiale este chiar pierderea scrisorii, fapt care permite instalarea conflictului şi, prin urmare declanşarea acţiunii. De obicei, într-o comedie încurcătura iniţială cunoaşte un deznodământ facil în final, iar lumea tulburată de ea revine la echilibrul iniţial. La fel se întâmplă şi la Caragiale, dar dramaturgul nostru complică schema prin apariţia celei de-a doua scrisori, care nu se mai întoarce la destinatar. E şi acesta un mod de a spune, subtil, că finalul fericit al conflictelor este doar o aparenţă.
În al doilea rând, lumea prezentată este una a compromisului moral, în care spaţiul politic apare ca un circ al intereselor personale. In acest spațiu se desfăşoară personaje care seamănă cu nişte marionete, ghidate de impulsul parvenirii, al onorabilităţii de suprafaţă, ca de un destin implacabil. Sunt tipuri care urmează, în parte schema caracterelor clasice: cocheta, prim amorezul, încornoratul, prostul, slugarnicul etc. Cel mai interesant dintre ele este însă un personaj al lumii moderne, omul politic şi demagogul, concretizat, în piesă, în special prin figura lui Caţavencu, dar, în parte, şi prin ceilalţi ”bărbaţi politici”: Trahanache, Farfuridi, Dandanache şi Tipătescu.
În al treilea rând, asemenea tipuri umane sunt reduse la câteva aspecte comportamentale şi la automatisme. Astfel, Zaharia Trahanache este tipul încornoratului. Ca om politic, este imperturbabil, calm, actionează totdeauna gândit, folosindu-se de tehnica tergiversării. El este singurul care nu-şi pierde cumpătul; adoptă masca naivităţii, îi manipulează pe ceilalţi. Ticul său verbal – “ai puţintică răbdare!”- permite derularea gândului şi pregătirea frazei următoare. La şantajul lui Catavencu, pregăteşte abil un contraşantaj.
În al patrulea rând, condiţia de marionete a personajelor este subliniată de limbajul lor savuros prin agramatisme, prin emfază şi, mai ales, prin frecvenţa atât de mare a ticurilor care le subliniază comportamentul automat. Eu cu cine votez, ai puţintică răbdare, neicusorule, puicusorule, (la unşpce) trecute fix, curat (murdar). Pregnanţa unor asemenea formule a făcut ca, în timp, trei dintre ele să iasă din marginile textului, să intre în circulaţie şi să fie folosite pentru a exprima, adesea, deruta noastră de cetăţeni ai unei eterne democraţii precare.
În concluzie, ”marionetele” lui Caragiale, construite cu ajutorul unor tipare clasice sunt astăzi la fel de vii ca în vremea autorului lor şi se bucură de mare succes teatral.
