Rezolvare subiectul 1:

1. a ţine minte , a învăţa minte, zdravăn la minte

2. Punctele de suspensie îndeamnă la meditaţie, sugerând o puternică încărcătură emoţională , poate şi profunzimea sentimentului de frică în faţa necunoscutului.

3. Primele strofe, structurate de enumeraţie descriu un spaţiu straniu şi întunecat, un fund de mare în care zac peşti, bivoli, oase, aripi , viziune modernistă de fapt a lipsei de speranţă. Predicatul ar fi fost inutil, în acest caz, pentru că totul constă în această înşirare de lucruri atinse de moarte, cu cît mai concisă, cu atât mai aproape de deznădejde.

4. marea, pasărea, ochiul, iubirea, singurătatea

5. măsura: 8 silabe
rimă: îmbrăţişată

6.Sentimentul dominant în poezie este cel de tristeţe şi de teamă de necunoscut.

7. Metafora “aripi reci” identifică faptul că aspiraţia, dorinţa, i-au fost înfrânte. Această metaforă este întărită de o alta: “zbor de pasăre uitată”.

8. Strofa a III-a este un catren alcătuit dintr-o interogaţie retorică ce sugerează aspiraţia către înălţimi, către idealuri înalte care nu pot fi atinse. Astfel, eul liric subiectiv (prezenţa lui fiind indentificată prin mărcile lexico-gramaticale: verbe la persoana I singular -“ vei ajunge”,”să am”-) nu găseşte niciun reazăm pentru raţiune, aspiraţia sa fiind identificată prin metafora “porţii călătoare” pe care autorul se întreabă dacă o va ajunge.

9. O trăsătură a poeziei lirice este faptul că autorul îşi exprimă direct deznădejdea că nu poate accede la lumea absolutului prin cocor, pasăre călătoare, care este simbolul zborului către înălţimi.

O altă trăsătură a poeziei lirice sunt mărcile lexico-gramaticale, verbe la persoana I – “creşte”, “să am”, “să îndemn” -,pronumele la persoana I- “mi”, “îmi”- şi imaginile artistice create de figuri de stil, precum metafora “aripi reci” sau epitetul din construcţiile “creste lungi de os” şi “poartă călătoare”.

Rezolvare subiectul 2:

Argumentativ: Prietenie
Aserţiunea lui La Rochefoucauld privind faptul că “Prieteniile reînnodate cer mai multă răbdare decât cele care n-au fost rupte niciodată” se referă atât la rezistenţa în timp a prieteniei, cât şi la faptul că prieteniile adevărate trebuie cultivate, preţuite şi întreţinute cu grijă, căci adevăratul prieten este un lucru rar. Consider că opinia lui La Rochefoucauld este adevarată numai atunci când vorbim de adevărata prietenie, căci indiferent de schimbările prin care trec prietenii, acest sentiment este necesar sa fie trăit în mod autentic.
Un prim argument este faptul că prietenia se bazează pe fidelitate şi dăruire. Prietenia reînnodată are nevoie de mai multă atenţie, grijă, deoarece ea nu cunoaşte jumătate de măsură. Din punctul meu de vedere, prietenia nu cunoaşte jumătate de măsură, fiindcă ea nu poate înceta, dacă există cu adevărat.
Un alt argument ce vine în sprijinul afirmaţiei lui La Rochefoucauld se referă la sentimentul ce ţine prietenii uniţi. O prietenie adevărată se bazează pe un sentiment puternic, manifestat prin grijă, respect, înţelegere, toleranţă, încredere. O prietenie reînnodată trebuie sa ţină seama şi de evenimentele sufleteşti şi spirituale ale celuilalt. O astfel de prietenie te îmbogățeşte, mai ales pentru faptul că trebuie să ţii cont şi de ceea ce îl preocupă pe celălalt. Binenţeles că o astfel de prietenie nu se va epuiza atunci când fiecare dintre cei doi îşi descoperă aceste preocupări. Desigur că este dificil să fii întotdeauna perfect într-o prietenie, dar având atenţia trează şi fiind autentic în relaţia ta de prietenie, îţi poţi descoperi noi valenţe sufleteşti.
În concluzie, cred că o prietenie reînnodată nu poate fi influenţată de trecerea timpului şi este la fel de stabilă ca orice prietenie.

Rezolvare subiectul 3:

Forme de manifestare a dramaturgiei în teatrul modern; citat Mihail Sebastian

Opinia scriitorului Mihail Sebastian despre necesitatea înnoirii teatrului, această lume închisă în tipare gata făcute, poate fi ilustrată prin referiri la teatrul modern. În teatrul modern nu se mai păstrează distincţiile dintre speciile tradiţionale ale dramaturgiei: tragedie, comedie, dramă. Eliberarea de formele dramaturgiei tradiţionale se manifestă prin mai multe aspecte: alăturarea comicului şi a tragicului, preferinţa pentru teatrul parabolă şi teatrul absurdului, reluarea parodică a unor strategii din dramaturgia tradiţională, inserţia liricului în text, valorificarea miturilor, apariţia personajului-idee, lipsa conflictului, încălcarea succesiunii temporale a evenimentelor, dispariţia dialogului şi prezenţa monologului, timpul şi spaţiul cu valoare simbolică etc.
“Iona” de Marin Sorescu face parte din volumul “Setea muntelui de sare” care apare in 1974. Este subintitulată “Piesă în patru tablouri”, termenul de “tragedie” configurând lupta individului (Iona) cu destinul şi încercarea lui de a-l înfrunta .
Punctul de plecare al piesei este povestea biblică a lui Iona, om credincios, care este trimis de divinitate în cetatea Ninive să propovăduiască credința unor oameni care şi-o pierduseră de mult. Chinuit de spaima de a nu fi ucis, Iona refuză să se ducă şi este aruncat in apă, înghiţit de un chit (balenă), iar după patru zile şi patru nopţi este eliberat, considerând că s-a pocăit suficient. Pescarul lui Marin Sorescu este înghiţit (pedepsit?) de un chit, fără să ştie de ce. La început, Iona crede că a murit, după care reintră în viaţă şi are iluzia libertăţii. Faptul că povestea biblică este amintită doar pe jumătate arată că omul modern şi-a uitat miturile. Pe Iona îl străfunge ideea sinuciderii, dar renunţă. El taie o “fereastră” în burta peştelui şi crede că a ieşit la lumină, dar acesta fusese înghiţit de un alt peşte, aici începând tabloul al treilea, în interiorul peştelui II. Faptul că Iona trece dintr-o burtă în alta poate sugera universurile care se înghit unul pe celălalt. În acest tablou apar Pescarul I şi Pescarul II, personaje mute, care nu fac decât să accentueze singurătatea lui Iona. Faptul că aceştia poartă câte o bârnă în spate poate sugera “crucea” pe care şi-o duce în spate fiecare om. Încercând să iasă din spaţiul în care se află, Iona intră in interiorul peştelui III, ceea ce sugerează faptul că intră în alte universuri închise, cu cât iese in afară.
Plecând de la povestea biblică, Marin Sorescu va crea o dramă modernă despre singurătate şi absenţa sensului din lume. Piesa este construită sub forma unui monolog în care Iona, personajul principal, îşi pune întrebări şi tot el răspunde. În piesă mai apar şi Pescarul I şi Pescarul II care nu au replici, fiind doar personaje figuranţi.
Piesa este împărţită în patru tablouri, fiecare reprezentând un moment din existența pescarului. În primul tablou Iona stă în faţa mării, aşteptând să prindă peştele cel mare, dar datorită faptului că nu reuşeşte, pescuieşte din acvariul pe care avea lângă el.
Resemnat în faţa destinului, Iona nu întrevede nicio schimbare care l-ar putea scoate din singurătate şi care l-ar putea salva. El se amuză oarecum vorbind despre nişte copii şi de o soţie. Dar aceştia pot fi doar un pretext al pescarului de nu fi singur. Finalul primului tablou îl reprezintă momentul în care Iona este înghiţit de un chit. În tabloul II este prezentat interiorul peştelui I.
În tabloul IV Iona iese la suprafaţă, dar constată că totul în jurul lui este alcătuit din guri uriaşe de peşte. Încetul cu încetul realizează că viaţa poate fi o închisoare din care nu mai ieşi dacă nu ajungi la conştiinţa de sine. Începe să îşi aducă aminte de bunici, părinţi, şcoală, pentru ca la sfârşitul ultimului tablou să o ia “invers”: sinuciderea lui Iona poate fi răspunsul unui om revoltat care refuză să îşi accepte destinul, iar prin sinucidere devine liber sau se regăseşte pe sine.
În concluzie, piesa “Iona” aduce o înnoire radicală a teatrului românesc. Lipsa precizării perioadei istorice, situarea în atemporal, demitizarea sunt aspecte ale teatrului modern, care susţin aserţiunea lui Mihail Sebastian: “Nu e rău ca, din când în când, să pătrundă în această lume închisă un om care să poată arunca o privire nouă asupra altor lucruri vechi”.