Rezolvare subiectul 1:
1. vreme, trecutul, an
2. Linia de pauză marchează, la nivel semantic, o “tăcere” a eului liric, atât pentru intensificarea emoţiei, cât şi pentru separarea celor două momente ale trăirii sale, diferenţierea între prezent şi amintire.
3. a da viată, a lua viaţa, a-şi da viaţa
4. Verbele la modul conjunctiv din ultimele două strofe exprimă dorinţa eului liric de a se cufunda în amintirea trecutului, în faţa focului din vatra, înconjurat de tăcere. Dintre verbele la modul precizat, enumerăm: să desluşesc, să stau, să aud.
5. imagine auditivă: Când şopteşte valea de cântecele morii ; imagine vizuală: Acolo-n pacea nopţii, pe dealuri de podgorii.
6. tema: timpul, viaţa; motive: râul, dealul, amintirea, străbunii
7. Pacea nopţii este o metaforă a armoniei acestui spaţiu rural, al ritmurilor naturale şi al belşugului.
8. Strofa a treia a poeziei se referă la dorinţa omului de a se retrage la ţară, de a reface comuniunea cu pământul, cu bogăţiile pe care le oferă, cu liniştea mult dorită. Pridvorul este un simbol al dăinuirii pe pământul românesc, al stabilităţii împotriva trecerii timpului. Eul liric doreşte să se bucure de roadele pomilor, de fructele oferite de livezile de pruni, când toamna se apropie, iar Negoiu străpunge cerul cu a sa înălţime. Dintre figurile de stil din această strofă, amintim: epitete (pridvorul străbun, alb Negoiu), comparaţii (globul terestru ca o minge).
9. Titlul poeziei, Ctitorii, este alcătuit dintr-un substantiv simplu, articulat, la plural, ce se referă la cei ce clădesc lucruri durabile sau care dau sens cuiva ori unui lucru. Relaţia dintre titlu şi poezie constă în modul în care elementele naturii din cadrul copilăriei (râurile, podgoriile, livezile) şi-au lăsat amprenta asupra poetului, au modelat amintirea ce-l va însoţi toată viaţa. Acestea pot fi considerate ctitorii primilor paşi ai eului-copil, care este în continuare fermecat de tot ceea ce ţine de trecut, întorcându-se şi acum cu drag la pridvorul bătrân sau la vechea vatră, unde cenuşa stingea toate şoaptele.
Rezolvare subiectul 2:
Argumentativ: Educatie
Fără îndoială, Horaţiu are dreptate când afirmă că omul poate fi educat, că în orice fiinţă există ceva care permite îndreptarea ei spre ceea ce este bun, valoros, în viaţă. Consider că educaţia este ceva dobândit, ceva ce preluăm de la părinţi, de la familie, de la toţi cei ce ne înconjoară. Dacă avem şansa să întâlnim ce trebuie, putem deveni mai buni.
În primul rând, să ne gândim la oamenii care au comis fărădelegi. Aceştia ispăşesc o pedeapsă care îi va face, poate, să-şi dea seama cât de mult au greşit. Sperăm că în cele mai multe cazuri, la terminarea acesteia, ei se schimbă în bine.
O altă situaţie o reprezintă copiii ce provin din familii sărace. Dacă nu au avut parte de o bună creştere, de multe ori pleacă de acasă pentru a căuta o viaţă mai bună. Sunt găsiţi pe stradă, luaţi în centre de plasament, îngrijiţi şi alfabetizaţi. Apoi o familie bună doreşte să-i înfieze. Iar de aici începe procesul de educare a acestor mititele fiinţe.
În concluzie, sunt de acord cu Horaţiu, care susţine rădăcina bună a omului. Acesta nu poate fi într-atât de rău, încât să nu poată fi educat, căci avem încă din naştere simplitatea şi atracţia către frumos şi către bine.
Rezolvare subiectul 3:
Tema şi viziunea despre lume într-o operă dramatică postbelică: Iona de Marin Sorescu
Creaţia dramaturgică de după cel de-al doilea război mondial cunoaşte aceeaşi evoluţie în privinţa problematicii şi a tehnicii, în sensul treptatei deschideri spre diversitate şi modernitate. Chiar dacă nu are nivelul valoric al poeziei, criticii şi prozei, o creştere valorică evidentă se manifestă la nivelul concepţiei despre spectacol, al regizării şi interpretării pieselor de teatru. Totuşi, există numeroase piese de teatru valoroase, scrise mai ales începând din al şaptelea deceniu, al ”liberalizării” în plan politic şi al neomodernismului, în plan literar. Se cuvine a mentiona tragedia lona (1968), piesă cu un singur personaj, concepută ca un monolog dialogat, de o noutate frapantă în peisajul teatral românesc.
Iona a fost inclusă în 1974, alături de Paracliserul şi Matca, dintr-o trilogie dramatică, intitulată sugestiv Setea muntelui de sare. Titlul trilogiei este o metaforă care sugerează setea de absolut a omului superior, iar cele trei drame care o compun sunt meditaţii-parabole, realizate prin ironie.
Drama Iona are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona, fiul lui Amitai. Iona este însărcinat să propăvăduiască cuvântul Domnului în cetatea Ninive, căci păcatele omenirii ajunseseră până la cer. Iona primeşte misiunea, dar se răzgândeşte şi se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu îl pedepseşte pentru nesupunere, trimiţând un vânt puternic care provoacă o furtună pe mare. Corăbierii bănuiesc faptul că Iona este cel care a atras mânia cerească, aşa că îl aruncă în valuri. Din poruncă divină, Iona este înghitit de un monstru marin si după trei zile şi trei nopti petrecute în burta peştelui în pocăinţă, „Domnul a poruncit peştelui şi peştele a vărsat pe Iona pe uscat “. Subiectul acestei fabule biblice se întâlneste în piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext, personajul deosebindu-se de biblicul Iona prin aceea ca acesta din urmă este înghitit de chit pentru că voia sa fugă de o misiune, pe când eroul lui Sorescu nu săvârşeşte niciun păcat, se afla incă de la inceput „în gura peştelui” si nici nu are posibilitatea eliberării, de fapt.
Metafora peştelui este viziunea centrală a piesei: în pântecele chitului, Iona se descoperă pe sine, ca ins captiv într-un labirint în care omul este vânat şi vânător, condamnat la eterna condiţie de prizonier. Iona este constrâns la un exil forţat în spaţiul singurătătii absolute şi caută mereu comunicarea cu ceilalţi, solidaritatea umană, identitatea sinelui în setea sa pentru libertatea de exprimare şi de actiune. Imbătranit. Iona iese la lumină după ce spintecă ultimul peşte, pe o plajă pustie, dar orizontul care i se arată îl înspăimântă, pentru că si acesta este alcătuit dintr-un alt sir nesfârsit de burti de peste, desi crezuse că e liber: un şir nesfârsit de burţi. Ca niste geamuri puse unul lângă altul. Acum, senzatia de singurătate este coplesitoare; în hăul spațial străjuit de imaginea angoasantă a altei posibile captivităti, Iona se află, parcă, la inceputul lumii. De data aceasta, numărul infinit de obstacole sugerează că noua captivitate este definită si irevocabilă.Inţelege că vinovat este drumul, el a greşit-o şi gândeste o cale inversă pentru a ieşi la lumină. Işi strigă numele şi, în loc de a mai tăia burţi de peşte, în speranţa unei libertăţi iluzorii, îşi spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi găsit, nu in afara, ci în sine, deplina libertate: Răzbim noi cumva la lumină.
Gestul sinuciderii şi simbolul luminii din final sunt o încercare de împăcare între omul singur şi omenirea intreagă, o salvare prin cunoaşterea de sine, ca forţă purificatoare a spiritului, ca o primire sufletească. Sau, poate, exprimă imposibilitatea omului de a ieşi din limitele destinului său. În timpul anilor (?) de şedere în burţile care îl găzduiseră, Iona îşi amintise de soţia sa, ba chiar le ceruse celor doi trecători (care duceau o bârnă), s-o caute. Odată ajuns pe plajă, memoria începe să treacă în uitare lumea vie, apropiindu-l de alte chipuri (probabil ale lumii moarte): Cum se numeau bătranii aceia buni care tot veneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalţi doi, bărbatul cel încruntat si femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră şi care la inceput nu erau aşa bătrâni? Impresionanta readucere în memorie a acestor imagini constituie o chemare a neantului; se luminează, astfel, şi semnificaţia celor doi trecători tăcuti – îngeri ai morţii – care urmau să-i ducă soţiei lui Iona scândurile pentru sicriul său. Ultima parte a replicii lui Iona (şi care nu erau aşa bătrâni) creează un acut sentiment de fragilitate în faţa timpului devorator. Vorbind, ca şi până acum, cu dublul său, Iona îl anunţă că pleacă din nou (probabil în marea călătorie de dincolo de moarte, o nouă lume a singurătăţii). In acest context, simpla confesiune a omului care are nevoie de ceilalţi, E tare greu să fii singur , rezumă în forma aceasta directă, specifică lui Marin Sorescu, o dramă existenţială.
