Rezolvare subiectul 1:

1. Floarea era vie când a primit-o.

2. În structura “venit-ai” cratima marchează forma inversată a perfectului compus “ai venit”.

3. A venit toamna în sufletul ei, la aflarea veştii.
În fiecare toamnă plecăm la ţară.

4.“Sclipeşte Râul Doamnei înspre apus, o clipă” conţine o imagine vizuală; “Vrr..timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult” conţine o imagine auditivă.

5. Rolul expresiv al interjectiei “vrrr” in poezie este acela de a sugera , la nivel auditiv , pe de-o parte zborul vrăbiilor, care se produce instantaneu, iar pe de altă parte ,că tot astfel trece şi timpul , la fel de repede ca o bătaie de aripi.

6. Enumeraţia din prima strofă, “cu casă, parc ,livezi”, exprimă vizual tot ceea ce aparţine acestei moşii, evidenţiind frumuseţea şi bogăţia locului.

7. „Străinul” venit la moşie pare că nu reuşeşte să descifreze peisajul şi îl vede doar ca pe un tablou: “Te-apleci mirat străine, pe-amurg ca pe-o ramă”. Perspectiva lui este diferită de a celor familiarizaţi cu împrejurimile, el nu poate să înteleagă frumuseţea locurilor: “Şi crezi…/ Că ai cuprins Florica…dar n-ai zărit, ia seamă”. Imaginile vizuale precum “te-apleci mirat”, “ce-ar străluci” ori metafora “rănit de-un dor târziu” accentuează ideea poetică.

8. O caracteristică a traditionalismului este localizarea intr-un spaţiu rural, moşia Florica aici, iar o a doua trăsatură este preferinţa pentru spaţiul autohton.

9. Sugestia limbajului poetic este realizată prin simboluri şi corespondenţe: “Pe-albastra depărtare a luncii de demult” sugerează scurgerea timpului; “Florica e acolo, cu casa, parc, livezi”. De asemenea, sugestia se realizează şi prin pauzele din discursul liric, marcate de punctele de suspensie, pauze ale emoţiei, melancoliei și nostalgiei: ”Că ai cuprins Florica…dar n-ai zărit, ia seamă…”

Rezolvare subiectul 2:

Argumentativ: Scoala

Consider că afirmaţia lui Ion Heliade Rădulescu, de departe adevărată, face un apel la cei din învăţământ şi îi atenţionează că instruirea în şcoli a copiilor de azi, va avea urmări mai bune sau mai puţin bune în ziua de mâine.
În opinia mea. tineretul, influenţabil de altfel, trebuie bine educat, întrucât formarea lui se realizează într-o mare măsură în timpul şcolii. Dacă acest fapt va fi neglijat , generaţiile următoare vor avea de suferit din mai multe puncte de vedere. Societatea, spre exemplu, va fi alcătuită din oameni mai puţin instruiţi, organizarea statului va lăsa de dorit, iar de aici o multitudine de probleme îşi vor face loc încetul cu încetul şi vor duce la prăbuşirea sistemului.
În plus, cred că este mai indicat şi mai simplu să prevenim decât să îndreptăm ceva care ţine de fapt de responsabilitatea noastră.
În concluzie, rolul şcolii este într-adevăr foarte important. Acestei instituţii trebuie să îi acordăm o mai mare atenţie, întrucât deciziile luate în grabă ori aspecte neglijate cât de puţin, pot avea consecinţe grave asupra noastră şi mai ales, asupra copiilor noştri.

Rezolvare subiectul 3:

Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-o operă dramatică postbelică: Iona de Marin Sorescu

Teatrul contemporan preferă personajul simbolic, imagine esențializată a condiţei umane. Pescarul lui Marin Sorescu din ”tragedia” Iona (1968), captiv înăuntrul monstrului marin este un personaj fără istorie, amintirile şi viaţa lui ar putea aparţine oricărui anonim. Prizonier într-un spaţiu închis, şi el cu valoare simbolică, Iona este omul modern în conflict cu un destin impenetrabil, dar lipsit parcă de măreţia aceluia antic, pentru că ”cerul orb” , cum spune undeva Philippide, nu-i mai trimite niciun înger ( ”Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul, ? Nu mi-a trimis, de când mă rog, / niciunul…”, Tudor Arghezi)
Iona este singurul personaj ”vorbitor” al piesei ( în scenă mai apar, totuşi, Pescarul I şi Pescarul II, care nu scot niciun cuvânt). Monologul lui nu are însă curgerea continuă a unei introspecţii, ci teatralitatea unui schimb de replici. Eroul descoperă la sfârşitul primului tablou că este înghiţit de un chit, asemenea omonimului său biblic. Din pescar ghinionist (fără noroc la prins peşte) a devenit, nu se ştie cum, o pradă pentru un monstru marin, în gura căruia se afla de mult timp , poate dintotdeauna. In paralel cu încercarea lui repetată şi zadarnică de a spinteca burta peştelui şi de a se elibera, se desfășoară un dialog cu sine, colocvial, meditativ, ironic şi liric. Schimbarea registrului stilistic susţine dedublarea personajului. Primul Iona este uneori în acord cu cel de al doilea, alteori nu. Unul este interogativ şi sceptic, celălalt în posesia unor adevăruri relative şi oarecum optimist. In finalul piesei cel dintâi întreabă amnezic, Cine sunt eu?, iar al doilea răspunde strigându-şi numele. La capătul acestei confruntări cu sine, eroul sfârşeşte prin a-şi asuma identitatea, căci despre acest lucru vorbeşte piesa: despre dificultatea de a fi un ins numit Iona.
Mai mult decât în celelalte două genuri literare, liric şi epic, personajul se dezvăluie prin limbaj. În primul tablou, Iona, ” întors cu spatele spre întunecimea din gura” chitului, se gândeşte la munca lui de pescar sărac, încearcă să se convingă că marea este bogată în peşti şi speră să prindă până la urmă ceva. Cum lupta pentru supravieţuire e grea, iar el lipsit de noroc, recurge la un tertip: încearcă să pescuiască din acvariul pe care îl are în preajmă, tocmai ca ultimă soluţie. Nu are succes însă, pentru că în acest moment este înghiţit. Intriga piesei, ca de altfel întregul subiect, are valoare simbolică: Iona este omul singur (cum spune chiar scriitorul), frământat de întrebarea dacă viaţa lui are un sens sau este categoric un eşec. Caracterul meditativ al monologului este mult mai evident în tablourile următoare. Timpul, moartea, sinuciderea, ceilalţi, dragostea, fericirea, învierea, speranţa, credinţa , teme mari ale reflecţiei filozofice, sunt pentru Iona nu subiecte de meditație concentrată, ci realităţi palpabile, ”lucruri” ale lumii, mai mult sau mai puțin inteligibile, aşa cum sunt toate. Se pare că singura lui libertate în faţa acestei ordini de lucruri pe care nu el a făcut-o este umorul : Nici nu-mi dădeam seama că totul pluteşte. Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti, în caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte… (tabloul IV)
Pe de altă parte, dedublându-se şi dialogând cu sine, Iona prelungeşte până la decizia ultimă iluzia că nu este singur. Nevoia de celălat este reală, chiar dacă raţiunea îi spune că lumea nu este făcută decât din umbre. Monologul, în forma înşelătoare a convorbirii lejere, jucăuşe, suplineşte absenţa unui interlocutor care, dacă nu mai există, trebuie inventat. Locvacitatea lui Iona sporeşte atunci când intră în scenă cei doi pescari muţi, cărând câte o bârnă în spinare. Cum ei nu-i răspund, eroul înduioşat la gândul solidarităţii umane, le creează el replicile, îndemnuri colocviale şi calde la curajul de a înfrunta situaţia imposibilă: Nu te lăsa, măi tată”, ”Nu mă las, tăticule!”… Anonimatul şi muţenia îl definesc, din nou simbolic, pe celălalt. Personajul absent, evocat de celelalte, fără să ajungă în scenă, sau, alteori, doar un figurant fără replică, este un procedeu la care teatrul absurdului recurge destul de frecvent. În cunoscuta piesă a lui Beckett, Aşteptându-l pe Godot, Vladimir şi Estragon îl aşteaptă zadarnic pe necunoscutul care ar putea să-i salveze, adică să le schimbe destinul de vagabonzi cărora le e rezervată tocmai această așteptare nedefinită şi până la urmă absurdă. Godot nu va veni niciodată, cu atât mai mult cu cât s-ar putea să nu existe. Oamenii pe care-i caută Iona nu au dispărut cu totul, dar par niște umbre împovărate, întoarse spre propria nefericire, incapabile să-l mai audă.
Deznodământul piesei îl prezintă pe Iona constatând că trebuie să îndrepte cuțitul invers, adică spre sine, nu spre monstru. Gestul sinuciderii este însoţit de o replică optimistă: Răzbim noi cumva la lumină. În teatrul clasic, discrepanţa dintre act şi cuvânt este specifică piesei comice. În parabola lui Marin Sorescu, procedeul merge în sensul unei ambiguităţi care creează un final deschis. Deznodământul consemnează un eşec sau un alt început? Piesa nu se încheie cu un răspuns, ci cu o întrebare.
În concluzie, Iona ca personaj generic, ca imagine a omului, există în aceeaşi măsură prin felul în care acţionează şi prin felul în care vorbeşte. Dar în timp ce substanța ”epică” este redusă la un gest repetitiv (acela al eliberării), limbajul dialogat nuanţează prin varietatea şi dinamismul lui aventura existenţială, tragi-comică, a eroului.