Rezolvare subiectul 1:

1. trist = amar, dureros
scâncind = plângând

2. Cratima uneşte într-o singură silabă părţi din cuvinte diferite. Căderea sunetelor la sfârşit de substantive şi la început de verb reduce numărul de silabe din vers, fapt necesar pentru păstrarea măsurii.

3. Ne-a tăiat calea o pisică neagră.
Din păcate, atât l-a tăiat capul să facă..

4. Natura este o temă des întâlnită în poeziile lui Ion Pillat. În “Amurg în deltă” acesteia i se alătură motive ca amurgul, apa şi o notă istorică (“cai tătari”).

5. Rima este incrucişată, iar măsura versurilor , de 11 şi 10 silabe.

6. Metafora “ ochi de apă moartă” dă poeziei o uşoară nuanţă melancolică şi poate arăta o incetinire a trecerii timpului, o stagnare, la amurg, a vieţii in deltă.

7. Poezia lui Ion Pillat este un pastel al deltei in momentul înserării. In ultima strofă, caracterul tradiţionalist se resimte prin tonul elegiac. Astfel, personificarea “noapte şoptitoare” creează un fundal muzical melancolic, iar metafora “aur vânăt”, cu rol chromatic, subliniază trecerea lentă a timpului care se reflectă şi asupra naturii înconjurătoare prin nuanţele soarelui la apus.

8. Titlul ”Amurg in deltă” este un fel de rezumat al poeziei, o ilustrare concisă a temei acesteia. Poetul descrie un tablou de amurg în zona Deltei Dunării (“sat lipovenesc”).

9. În “Amurg în deltă” caracterul liric al poeziei se face simţit prin nota de uşoară melancolie. Aparent un cadru de natură, din perspective unui observator neutru, tabloul este totuşi încărcat de emoţie. Epitetul personificator ”sfâşietor de trist” sau cromatismul insistent şi contrastant (aur / vânăt ) conturează un spaţiu al disputei dintre lumină şi întuneric, dintre viaţă şi moarte. Modalitatea în sine a descrierii în cazul căreia vizualul este dominant este specifică textului liric.

Rezolvare subiectul 2:

Argumentativ: Destin

Viziunea lui Nicolae Titulescu asupra destinului coincide şi cu punctul meu de vedere. Destinul de sine stătător nu există. El este scuza folosită de oamenii “slabi” pentru a nu-şi asuma responsabilitatea deciziilor şi faptelor lor.
Conceptul de “destin”, de-a lungul timpului, în culturi si religii, a luat mai multe forme, toate pornind de la ideea unei forţe superioare ce hotărăşte desfăşurarea evenimentelor din cursul vieţii unei persoane. In mitologia greacă destinul avea caracter implacabil – putea fi prevestit, dar nu preîntâmpinat. Un exemplu în acest sens ar fi încercările, inutile, ale lui Oedip (Oedipus Rex – Sofocle) de a se împotrivi prezicerilor oracolului conform cărora el urma să-şi omoare tatăl şi să se căsătorească cu propria mamă.
Conform lui J. P. Sartre, ceea ce ni se întâmplă este rezultatul deciziilor noastre şi al relaţiilor cu cei din jur. Un om puternic îşi asumă responsabilitatea faptelor sale şi îşi creează propriul destin. El nu dă vina pe Divinitate pentru soarta sa deoarece, cum spune şi Ioan Damaschin, fiecare dintre noi este înzestrat cu liberul arbitru (avem capacitatea de a alege între bine şi rău).
În funcţie de caracterul omului, destinul este, pentru cei “slabi”, o înlănţuire de evenimente a căror desfăşurare nu o pot controla, iar pentru cei “tari” rezultatul alegerilor făcute în decursul vieţii.

Rezolvare subiectul 3:

Relaţia dintre două personaje ale unei opere dramatice studiate, aparţinând perioadei postbelice

Piesa lui Marin Sorescu, „Iona”, publicată în anul 1968, face parte alături de “Paracliserul” si “Matca” dintr-o trilogie dramatică, intitulată „Setea muntelui de sare”.
Împărţită în patru tablouri piesa are în prim-plan un personaj simbolic pentru experienţele fundamentale ale omului- pescarul Iona.
Marin Sorescu valorifică, într-o formă parodică însă, mitul biblic al pescarului înghiţit de peşte. Pescarul lui Sorescu este un mucalit care poartă cu sine un acvariu cu câţiva peştişori care “au mai fost prinşi o dată”. Iona se află la inceputul piesei, fară să ştie, în gura unui peşte uriaş şi încearcă, fără noroc, să prindă peşte. El vorbeşte singur, dedublându-se, piesa fiind de la început până la sfârşit un monolog pe care scriitorul îl justifică în deschidere: “Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă, tot timpul, ca şi când în scenă ar fi două personaje”. La sfârşitul primului tablou, Iona este înghiţit de chit, fapt ce echivalează cu intriga. Ceea ce urmează are, la nivelul construcţiei, un caracter repetitiv. Constatând că a fost înghiţit, Iona încearcă să se elibereze: spintecă burta peştelui, dar, după un scurt moment când are impresia că a ieşit la lumină, consatată că se află în alt peste, mai mare decât cel de dinainte. In cele din urmă, Iona se sinucide spunând “răzbim noi cumva la lumină”. Piesa este construită intr-o forma aproape muzicală, după modelul temei cu variaţiuni.
Cu toate că se afla intr-o situaţie limită, personajul se comporta jucăuş, ironic, pare un om liber. Principala formă de libertate a lui Iona este, însă, vorbitul: “Fac ce vreau.Vorbesc.” Replicile lui sunt uneori prozaice, alteori absurde sau ironice si din când in când mici poeme in proză. Eroul îşi creează iluzii, planuri de viitor in speranţa de a uita prezentul.Cu toate acestea conştiinţa limitei este apăsătoare. In ultimul tablou Iona observă că orizontul nu este “decât un şir nesfârşit de burţi” de peşte, prin urmare că este închis intr-un spaţiu absurd. S-a afirmat că piesa, prin această consistenţă a spaţiului inchis, se apropie de literatura existenţialistă (Cu uşile închise – J.P.Sartre) sau de literatura absurdului (Cântăreaţa cheală – Eugen Ionescu). Totuşi am putea spune că viziunea lui M Sorescu este una mai senină, ultima replică a lui Iona având o nuanţă evident optimistă. Eugen Simion spune că sinuciderea lui Iona este un gest simbolic: “un nou capăt de drum şi nu un sfârşit, o tentativă nouă a individului de a-şi lua în stăpânire destinul şi de a-şi înfrânge condiţia”.
Prin construcţia sa, Iona intră în categoria personajelor simbolice care exprimă o umanitate generică. In teatrul contemporan apare cu predilcecţie acest fel de personaj şi mai puţin tipurile sociale şi morale din dramaturgia anterioară. Pescarul Iona, captiv inăuntrul monstrului marin, este un simbol al omului care se confruntă cu limita de orice fel. Autorul işi intitulează piesa “Tragedie in patru tablouri” subliniind în felul acesta preluarea unei teme vechi în teatru: tema destinului. Din acest punct de vedere textul lui Marin Sorescu aparţine unei direcţii importante în teatrul secolului al XX-lea care prelucrează mituri antice sau medievale. Asemenea texte insă prezintă condiţia omului modern prin motive ca singurătatea, absurdul, criza existenţială, neputinţa comunicării si în felul acesta se indepărtează de spiritul tragediei antice.
“Iona” este un monolog desfăşurat sub forma unui dialog, pentru că eroul se dedublează. Totuşi in scenă mai apar două personaje: Pescarul I şi Pescarul II – figuranţi fară vârstă.Teatrul secolului XX recurge la un asemenea procedeu, mai ales teatrul absurdului. Cei doi pescari traversează scena in tablourile III si IV ,ducând câte o bârnă în spate, fără să rostească nici un cuvânt. Imaginea lor este, de asemenea ,una simbolică , ei fiind reprezentarea “celorlalţi” cu care Iona nu mai poate comunica.
Dintr-un alt punct de vedere, Pescarul I şi Pescarul II sunt omul de rând care duce o viaţă obişnuită, cu bunele şi cu relele ei. Sunt omul care nu-şi pune intrebări şi nu caută răspunsuri, lăsând viaţa să curgă către o finalitate necunoscută.. Prin mediocritatea lor sunt martori pasivi, sau nici măcar atât ai adevaratei vieţi care trece pe lângă ei. Intr-o oarecare măsură ei pot fi comparaţi cu Sisif prin bârna pe care o cară in spate, dar, spre deosebire de acesta, ei nu încearcă să demonstreze nimic, nici lor, nici celor din jur. Povara lor nu li se pare aşa de grea şi sunt împăcaţi cu ea, în timp ce Sisif îi sfidează pe zei de fiecare dată când ajunge in vârful muntelui şi îşi dovedeşte lui că poate.
La apariţia lor în scenă, în tabloul al III-lea, Iona îi intâmpină vesel, iar exclamaţia lui este amuzantă: “Patru! Suntem patru.”,, le pune întrebări, crede că se va simţi mai bine acum, pentru că are cu cine să vorbească. Indicaţiile scenice (“curios, râzând, râde şi mai tare”) subliniază dorinţa de comunicare a eroului; pescarii însă nu-i răspund. Totuşi, în finalul secvenţei, când Iona îi asigură că va găsi o soluţie pentru toată lumea, “pescarii dau din cap că sunt liniştiţi”. Este singura reacţie a lor, puţin bizară dacă stăm să ne gândim la faptul că sunt doar niște umbre, figuri absente ale oamenilor pe care Iona i-a pierdut. In ultimul tablou apariţia lor este descrisă în termeni asemănători, dar reacţia lui Iona este mai temperată, chiar ironică: constată că lumea e prea mică şi că “întâlnim la fiecare pas numai umbre”. Deşi sunt personaje de fundal, Pescarul I şi Pescarul II subliniază, mai mult decât alte imagini ale piesei, singurătatea lui Iona.
In încercarea de a scăpa din burta peştelui Iona a mers pe un drum al autocunoaşterii. In tabloul al III-lea moara de vânt ne duce cu gândul la un Don Quijote care are nevoie de iluzii şi de speranţe pentru a merge mai departe, dar asta până într-un punct, deoarece pescarul nostru devine, în cele din urmă, conştient de absurditatea situaţiei lui. “Chiar şi în mijlocul unei mulţimi am fost intotdeauna singur” (E.Hemingway); este soarta lui Iona şi a celor ca el. După părerea mea, în aceste condiţii de limitare şi singurătate Iona nu a putut decât să aleagă între a deveni un “Pescarul III”, renunţând astfel la o luptă zadarnică şi acceptându-şi soarta, pe de o parte, şi de a căuta “un nou început” prin sinucidere, pe de altă parte.