Rezolvare subiectul 1:

1. Toamna se seamănă grâul.
Cele două copile seamănă ca două picături de apă.
2. Prima virgulă desparte un substantiv în vocativ de restul propoziţiei, iar ce-a de-a doua separă două propoziţii / verbe la imperativ.
3. cu sufletul la gură, fraţi de suflet, intr-un suflet;
4. „Pătrundeţi, înţelese şi neînţelese”
5. Folosirea numeroaselor verbe la imperativ, persoana a II-a, cum ar fi: „zburaţi”, „porniţi”; a substantivelor în vocativ: „stihuri”; a pronumelor la persoana a II-a: „-ţi”, „vă” şi a adjectivelor pronominale la persoana I: „mea”.
6. Epitetul multiplu „(pustnicii) tineri, trişti şi delicaţi”, cu sens metaforic urmat de versul „Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte” exprimă dăinuirea în timp a operei artistului, care îi va impresiona pe tinerii cititori, ce o vor păstra mereu.
7. Poezia are un puternic impact asupra cititorului, poetul empresionând prin forţa expresivităţii limbajului. Aceasta este dată în primul rând de întrebuinţarea numeroaselor verbe la imperativ, cu ajutorul cărora eul liric apare ca un comandant al armatei cuvintelor.
8. Încă din primul vers al poeziei se remarcă folosirea verbului la imperativ „zburaţi”, care urmat de adverbul de timp „acum”, dau cititorului senzaţia că se află în mijlocul unei adevărate „furtuni” de creaţie. Urmează abundenţa de imagini vizuale şi figuri de stil de o impresionantă forţă. Poetul îmbină cu măiestrie elemente surprinzătoare, iar comparaţia stihurilor cu „păsările mici de catifea” stârneşte duioşie în sufletul cititorului.
9. Poezia lui Tudor Arghezi este o artă poetică ce impresionează prin limbajul folosit de poet pentru a se face înţeles şi mai ales prin relaţia dintre creaţie şi eul creator. După cum arată şi titlul, „epigraf”, poezia pregăteşte cititorul pentru furtunoasa legătură pe care procedeul creaţiei o stabileşte între opera şi creator. Arghezi încearcă să ne transmită ideea că orice creator poate învinge timpul şi spaţiul prin creaţia pe care o lasă în urmă.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Caracter-

În vremurile noastre, în care interesul şi parvenirea sunt la ordinea zilei, caracterul omului se depreciază într-atât încât inconsecvenţa şi duplicitatea sunt tot mai des întâlnite.
Un prim argument ar fi faptul că fiecare persoană caută să se afirme în societate, să devină o personalitate recunoscută printre ceilalţi care alcătuiesc grupul său social. În opinia mea, un om valoros este acela care poate rămâne consecvent ideilor sale în orice circumstanţă. Din acest motiv cred că cei care, din interese personale şi materiale meschine, trădează propriul cuvânt, la fel de lesne îşi pot trăda semenii şi, deci, sunt demni de tot oprobriul.
În al doilea rând, consider că un exemplu potrivit de astfel de oameni “încăpători” sunt foştii activişti şi politici comunişti din ţara noastră. Din acest grup se disting, totuşi, cei care, pe de-o parte , cred în continuare în convingerile lor şi, pe de altă parte, cei care îşi recunosc vina. Dând la o parte aceste două categorii, rezultă o masă compactă de oameni fără caracter şi fără scrupule, care astăzi se erijează în cei mai virtuoşi conducători ai naţiunii.
În concluzie, după cum toţi oamenii au defecte, anumite vicii ale societăţii le pot revela şi accentua, dovedindu-se că, într-adevăr, mulţi oameni sunt “încăpători”.

Rezolvare subiectul 3:

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga

Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu acţiuni implicând fabulosul şi supusă unor stereotipii în care binele iese întotdeauna învingător în lupta cu răul. George Călinescu defineşte această creaţie ca un „gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, ştiinţă, etc.” Lumea basmului fiinţează într-un spaţiu şi o durată nedeterminate. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul şi cu descrierea.
Ţesut pe universala temă a confruntării binelui cu răul, „Povestea lui Harap-Alb” este frumoasa poveste cultă în care feciorul de împărat – fără nume şi mezin al familiei – va pleca la unchiul său Verde Împărat pentru a moşteni împărăţia.
Personajele din basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” (oameni dar şi fiinţe himerice cu comportament omenesc) sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie întotdeauna, în basm, prin victoria forţelor binelui.
Chiar dacă păstrează tipologia personajelor din basmul popular şi simbolistica acestora, Creangă de îndepărtează de modelul său, prin construcţia unor personaje complexe, originale, inconfundabile. Personajul principal, Harap-Alb, ca de altfel şi celelalte este individualizat prin comportament, prin limbaj, prin nume. Reacţiile diverse, stările ce reies din diferite situaţii denotă o psihologie tipic umană, indiferent dacă sunt personaje cu puteri supranaturale sau nu.
Harap-Alb nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri exceţionale (vitejie, dârzenie, isteţime), dar dobândeşte prin trecerea probelor o serie de calităţi psiho-morale (valori etice, mila, bunătatea, generozitatea) necesare unui împărat, în viziunea autorului. Sensul diactic al basmului este exprimat de Sfânta Duminică: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir a-păr şi vei crede celor supriţi şi necăjiţi şi asupriţi, pentru că ştii acum ce e necazul”.
Numele personajului reflectă condiţia duală: rob, slugă (Harap) de origine nobilă (Alb), iar sugestia cromatică alb-negru, traversarea unei stări intermediare (iniţiere), între starea de inocenţă (negru) şi „învierea” spirituală a celui ce va deveni împărat (alb).
Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor şi a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăşi) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor) şi se confruntă cu răufăcătorul, personajul antagonist, Spânul care are şi funcţia de trimiţător. Acesta nu este doar o întruchipare a răului, ci are şi rolul iniţiatorului, este un „rău necesar”. De aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea eroului să se fi încheiat: „Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac oamenii să prindă la minte”. Nu doar naratorul, ci şi personajele, par a avea cunoştinţă de scenariul iniţiatic pe care trebuie să-l traverseze protagonistul.
Personajele îndeplinesc deci, prin raportare la erou, o serie de funcţii: antagonistul, ajutoarele, donatorii, ca şi în basmul popular, dar sunt invidualizate prin atribute exterioare şi prin limbaj. Cu excepţia eroului care este văzut în evoluţie, celelalte personaje sunt reductibile la o trăsătură dominantă.
Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane (frigurosul, mâncăciosul, etc.), dar aspectul lor grotesc ascunde calităţi precum bunătatea şi prietenia. Aceste personaje fantastice sunt creaţii originale ale lui Creangă, fiind individualizate în manieră clasică, printr-o trăsătură fizică sau morală dominantă. Portretele lor hiperbolizate sunt realizate cu ajutorul augmentativelor şi al diminutivelor utilizate cu sens contrar: Gerilă era o „dihanie de om” care îngheţa totul cu „buzoaiele” lui; Flămânzilă era o „namilă de om” şi „un sac fără fund”; Setilă reprezenta o „arătare de om” care avea „un grozav burdahan şi un nesăţios gâtlej” (epitete hiperbolice); Ochilă este comparat cu un ciclop privind prin „ochiul mare cât o sită şi arătând frumuşel bot chilimbot”. Eroii par coborâţi din opera lui Rabelais „Gargantua şi Pantagruel”, formând un alai plin de vivacitate şi umor. Victoria lui Harap-Alb şi a tovarăşilor lui nu este una solitară, ci reprezintă biruinţa fraternităţi spirituale asupra individualismului omenesc.
Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni, iar Sfânta Duminică este înţeleaptă. Personajele se individualizează prin limbaj: „Spânul trăieşte cu adevărat în replici […] Foarte vii sunt fabuloşii tovarăşi de drum ai eroului şi câteva scene, cum ar fi aceea din casa de aramă, sunt memorabile. […] Personajele nu ies nici o clipă din schematismul lor, însă, retrăind în fiecare, Creangă umple schema de viaţă”.
Deşi este un personaj de basm, Harap-Alb nu este acel Făt-Frumos din basmele populare, căci evoluţia sa reflectă concepţia despre lume a scriitorului, prin umanizarea fantasticului. Protagonistul este un „om de soi bun”, care traversează o serie de probe, învaţă din greşeli şi progresează, se maturizează pentru a merita să devină împarat, basmul putând fi astfel considerat un bildungsroman.
Concluzia poate fi reprezentată în mod elocvent de către afirmaţia criticului Geoge Călinescu: „basmul cult este […] o oglindire a vieţii în moduri fabuloase […]. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi anume fiinţe himerice, animale […]. Când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici, n-avem de a face cu un basm”.