Rezolvare subiectul 1:

1. nemãrginite = întinse
solitari = singuri

2. „paşii”- Prin folosirea pluralului articulat „paşii”, se pune accent pe acest substantiv, cu scopul de a evidenţia greutatea şi apãsarea cu care calcã „marii urşi”.

3. ochi de vultur, a pierde din ochi, a sorbi din ochi; „Banul, ochiul dracului”

4. “munţii solitari”
Epitetul personificator “munţii solitari” este folosit pentru a evidenţia mareţia şi înãlţimea munţilor, care dominã peste câmpii si vãi; aceştia sunt atât de înalţi, încât par desprinşi din universul terestru, devenind singuratici.

5. Rolul descrierii în textul dat este de a crea un decor, o atmosferã prin intermediul cãrora eul liric îşi exprimã starile sufleteşti nelãmurite şi confuze prin a sugera un sentiment pe care îl creeazã elementele din naturã.

6. “Iar din prãpãstiile adânci se-aude-o stranie vibrare”
“ Şi urşii albi, înduioşaţi, într-un oftat adânc şi greu”

7. Poezia “La Polul Nord” de Iuliu C. Gãvescu, prezintã câteva caracteristici specifice liricii simboliste, prin motive precum motivul singurãtãţii, solitudine care în poezia de faţã devine apãsãtoare, este asociatã cu izolarea, pustietatea (“munţii solitari”, “câmpii nemãrginite”). Altã caracteristicã ce încadreazã poezia în simbolism este cadrul natural care apare ca unul trist şi dezolant. Astfel, în poezia “La Polul Nord”, imaginarul poetic se organizeaza în jurul anotimpului iarna, care dominã întreg ţinutul prin “albul dezolant” , şi aduce cu sine pierderea oricãrei sperante din sufletul poetului.
Un alt element definitoriu al poeziei simboliste îl constituie muzicalitatea exterioarã, obţinutã prin ritmuri si rime perfecte, la fel ca şi repetiţia şi simetria unor cuvinte la începutul şi şfârşitul unei strofe ( “munţii solitari”, “dorm adânc”-“dorm mereu”, “La Polul Nord”- “La Polul Sud”).

8. La nivel morfologic se remarcã abundenţa verbelor la timpul prezent: “se-ntind”, “adorm”, “îngalbeneşte”, “se văd”, “dorm”, “se-aude” etc. ce sugereazã permanenţa stãrii de angoasã, intensificând sentimentele şi dând veridicitate întregului poem.

9. Laitmotivul în poezia lui Iuliu C. Sãvescu reprezintã un element definitoriu al simbolismului, prin evidenţierea unei muzicalitaţi exterioare, obişnuitã numai prin ritmuri şi rime perfecte, dar mai ales prin repetiţia simetricã a unor cuvinte la începutul şi sfârşitul unei strofe (“La Polul Nord”- “La Polul Sud” etc.). Cadrul natural este unul trist şi dezolant, prin albul care dominã; iarna are rezonanţã în sufletul omului, aducând monotonie, nevrozã, chin şi frig lãuntric. Cromatica este astfel sugeratã prin culoarea alb, culoare simbolizând stări şi atitudini poetice de izolare. Prin intermediul laitmotivului, întreaga naturã ajunge sã strige pustiirea eului liric.

Rezolvare subiectul 3:

Particularităţile unui text dramatic de Marin Sorescu: Iona

Marin Sorescu este unul dintre principalii exponenţi ai dramaturgiei moderne româneşti. Una dintre piesele sale cele mai importante este drama „Iona” unde se pune în discuţie condiţia umană, ilustrată de situaţia tragică a personajului biblic Iona. Temele piesei sunt imposibilitatea omului de a-şi depăşi limitele, detaşarea de nereuşită în speranţa reînceperii vieţii şi dorinţa de a trăi într-un mediu social care să te valorifice.
Piesa de teatru are patru cadre principale ce coincid cu momentele evoluţiei piesei. Ele sunt gura peştelui de unde Iona încearcă să pescuiască în zadar, stomacul peştelui, spaţiul sufocant şi angoasant care îl apropie pe Iona de ideea de moarte, burta celui de-al doilea peşte care l-a mâncat pe primul ca simbol al şirului neîntrerupt de obsacole şi plaja pustie înconjurată la orizont de o infinitate de burţi de peşte, semn că la finalul strădaniilor noastre ne aşteaptă un obstacol imposibil de trecut şi nu împlinirea. În aceste patru cadre piesa este construită prin dedublarea personajului principal, monologul interior şi analogia la spaţiul virtual creat de protagonist în burta peştelui.
Principalele caracteristici care îi oferă specificul dramei soresciene sunt forma de parabolă ce cuprinde un solilocviu sau monolog, combinarea paradoxală a tragicului şi grotescului cu ironia, ambiguitatea ideii principale ce permite o serie largă de interpretări şi caracterul filosofic şi ideatic al dramei, un teatru de idei.
Forma de parabolă este dată de către asocierea cu parabola biblică a lui Iona cât şi din structura de situaţie narată sau prezentată – concluzie moralizatoare. Tot chinul lui Iona are un scop final ce transcende cadrul piesei. Sfârşitul nu se joacă pe scenă ci în minţile spectatorilor, în concluziile lor. Diferenţa dintre varianta biblică şi cea modernă apare în reacţiile protagonistului la situaţia dată. În prima Iona poartă un dialog cu Dumnezeu, tovarăş ultim al omului situat în restrişte şi care îi oferă alinare. Dar Iona lui Sorescu alege ca tovarăş pe sine însuşi prin dedublarea sa pentru a face faţă la izolare. „E tare greu sa fii singur”.
Combinaţia unică între tragic, grotesc şi ironie provine din raportul dintre situaţia lui Iona care este captiv, singur, (tragicul) în burta unui peşte, spaţiu angoasant (grotescul) şi reacţia sa care pentru a se detensiona şi a evita demoralizarea îşi permite mici ironii în dialogul cu alter ego-ul său (ironia). “Parcă-l văd pe răposatul. Mă înghiţise şi, cu burta plină de mine, se pregătea şi el undeva să mă ferece. Să-i tihnesc.” „E strâmt aici, dar ai unde să-ţi pierzi minţile. Nu e greu.”
Ambiguitatea este comună teatrului modern dar Marin Sorescu nu o foloseşte ca o toană de a fi „în pas cu moda”, ci pentru că el vrea ca ideile lansate de el să stârnească la rândul lor o serie cât mai mare de idei în minţile cititorilor şi spectatorilor. Ea este dată de cadrul suprareal al acţiunii, burta peştelui şi insula cu orizontul din burţi de peşte, de reacţiile eroului şi de deznodământul „în coadă de peşte” care incită la reflecţie.
Caracterul ideatic al dramei soresciene este oferit de către scopul dramei, de a prezenta şi stârni în egală măsură nelinişti metafizice asupra vieţii, morţii, singurătăţii şi destinului. Într-un limbaj mai simplist este un teatru ce prezintă idei şi nu fapte.
În concluzie, putem afirma că Eugen Simion este un fin observator al particularităţilor operei dramatice a lui Marin Sorescu şi toate observaţiile sale se justifică la o analiză aprofundată a lucrâărilor dramaturgice soresciene.