Rezolvare subiectul 1:

1. degeaba = zadarnic; senzaţie = percepţie

2. Cratima marchează căderea vocalei “î” în unirea pronumelui cu adverbul “nu-e” într-o singură silabă.

3. a se trezi cu noaptea în cap, prost ca noaptea

4. adresarea directă (“Doctore”); verbe la persoana I singular: “simt”, “am citit”, pronume la persoana I singular “mă”, “mi”

5. “am urât şi am iubit, am învăţat să citesc şi chiar am citit niste cărţi, am vorbit cu oameni şi m-am gândit, am fost bun şi am fost frumos” – enumeraţia sugerează strădania depusă pentru a învinge „boala” fiinţei, cea cu care ne naştem, moartea.

6. Titlul poeziei, „Boala”, este o metaforă sugerând moartea, iar „medicamentele” (ura, iubirea, cititul) sunt încercări de a trăi intens viata, de a simţi în fiecare moment, viaţa fiind antidotul pentru moarte. Eul liric consideră că a-ţi face viaţa frumoasă te îndepartează de moarte.

7. Discursul liric este confesiv, direct, prin substantivul în vocativ „Doctore” şi prin folosirea persoanei I singular a verbelor şi a pronumelor.

8. În prima strofă a poeziei se descrie sentimentul morţii, de la primele simptome, venind din interiorul ca o conştientizare a pieirii. Lumea înconjurătoare devine o povara, “ziua mă doare soarele, noapte luna şi stelele”, “ aici în regiunea fiinţei mele”. Se observă o Moarte generală, un început de detaşare de această lume, sugerat de epitetul “mortal”.

9. Se vorbeşte despre moarte, o moarte care incepe de la inceputul vietii, “cand m-am nascut”. Eul liric încearcă să evite aceste simptome, se eschivează, priveşte moartea ca pe o boala, pe care încearcă să o înfrângă.
Iubirea, ura, cititul, a fi bun, a fi frumos, toate înseamnă a fi viu, a trăi. Astfel acestea devin “medicamentele” împotriva morţii pe care o simte încă de la începutul vieţii. Se realizează ca moartea în final nu are loc, desi “am cheltuit pe ele o groază de ani” şi că singurul lucru ce poate fi schimbat în acest sens este trăirea intensă, încercarea de a ne face viaţa cât mai frumoasă.

Rezolvare subiectul 2:

Argumentativ: Speranta

Auzim adesea: „speranţa moare ultima”. Aşa o fi oare? Întotdeauna? Eu aş zice ca aceasta e doar încă unul dintre multele clişee care are priză la populaţie deoarece sună „frumos”. La o privire mai atentă însă, n-are cine ştie ce bază reala. Poate la unii oameni, „speranţa moare ultima”, la unii este adevarat. La alţi oameni nu este valabil. Speranţa nu moare ultima – nu întotdeuna. Uneori, speranta sau moare cu mult înaintea celor care au gazduit-o pentru o vreme sau o abandonam noi înşine, aşa, de buna voie.
La ce sperăm?
1. La ceva imposibil. Ce rost are să sperăm la aşa ceva? Singurul rezultat este că speranţa în lucrurile acelea imposibile (sau posibile, dar cu o şansă de realizare infimă) va aduce dupa sine dezamăgirea, frustrarea şi amarăciunea atunci când ceea ce sperăm nu se va întâmpla.
2. La ceva posibil. Dar atunci nu e mai bine să punem umărul la transpunerea în realitate a acestor lucruri posibile, în loc să aşteptăm, să speram ca ele se vor întâmpla aşa, ca din senin sau cu ajutorul altora?
Speranţa nu este bună la casa omului. Este un drog. Desigur, speranţa îţi ofera o falsă senzaţie de călduţ confort psihic dar, în schimbul acesteia, te transformă în prizonier. Libertatea şi speranta se exclud reciproc, nu pot coexista. Omul care speră nu este liber.

Rezolvare subiectul 3:

Trăsături ale romantismului într-un text poetic de Mihai Eminescu: Luceafărul

Romantismul este mişcarea artistică de la începutul secolului al XIX-lea ce introduce noi categorii estetice (urâtul, grotescul, macabrul, fantasticul) şi noi specii literare (elegia, meditaţia, poemul filosofic). Trăsăturile acestuia sunt exprimarea unor idei sau sentimente puternice, personajele excepţionale, cultivarea specificului naţional, valorificarea istoriei, a folclorului, a frumuseţilor naturii, modalitatea stilistică specifică fiind antiteza.
Poezia ultimului deceniu al secolului al XiX-lea este profund marcată de creaţia lui Mihai Eminescu. „Luceafărul” este expresia desăvârşită a geniului eminescian, apărând ca o sinteză a gândirii sale poetice, iar legenda Luceafărului este mai mult decât alegoria propriei existenţe de poet a lui Eminescu, este totodată simbolul unei istorii, pe care el o reconstituie poetic în poezia mitului românesc, pentru a-I da astfel prestigiul unui destin. După mărturisirea autorului însuşi, poemul are ca sursă principală de inspiraţie, basmul popular românesc „Fata în grădina de aur”, cules de germanul Richard Kunisch, în călătoria sa prin Ţările Române şi publicat la Berlin în 1861 într-un memorial de călătorie.
Problema geniului este privită de poet din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer, potrivit căreia cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului de geniu, care este capabil să depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în sfera obiectivului. Poemul romantic, construit pe tema destinului omului de geniu într-o lume mărginită şi meschină, incapabilă de a-l înţelege şi ostilă, „Luceafărul” este, în acelaşi timp, un poem desăvârşit al iubirii ideale, pe care poetul a căutat-o cu sete nespusă toată viaţa, înălţându-se înspre ea necontenit ca o văpaie din propria-i mistuire. Din punctul de vedere al speciei literare, „Luceafărul” este un poem filozofic, în care pastelul, idila, elegia şi meditaţia reliefează, în formule artistice variate, adâncimea simţirii şi a cugetării poetice. Semnificaţia alegoriei este că pământeanul aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialităţii.
Forma introductivă este aceea tradiţională a basmului popular. Următoarele strofe înfăţişează iubirea ce se înfiripă între reprezentanţii celor două lumi diametral opuse: „-O, dulce-al nopţii mele domn, / De ce nu vii tu? Vină!”. Atracţia îndrăgostiţilor unul către celălalt, este sugerată mai întâi de o chemare, menită să le scoată în relief dorul şi puterea sentimentului. Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer şi mare, asemenea lui Neptun, ca un „tânăr voievod”, totodată „un mort frumos cu ochii vii”. În această ipostază angelică, Luceafărul are o frumuseţe construită după canoanele romantice : „păr de aur moale”, „umerele goale”, „umbra feţei străvezii”. În contrast cu paloarea feţei sunt ochii, care ilustrează prin scânteiere viaţa interioară.
Fiinţele superioare au posibilitatea de a-şi depăşi condiţia, de a se metamorfoza. Întocmai ca în basm, Luceafărul se aruncă în mare şi prefăcut într-un tânăr palid cu părul de aur şi ochii scânteietori, purtând un giulgiu vânăt pe umerii goi şi un toiag încununat cu trestii, pătrunde în camera fetei. Mediul fizic al luceafărului, „sfera mea”, este unul ideal, situat în afara timpului şi spaţiului, deschis spre necuprins, supus mişcării de coborâre şi de înălţare, asemenea năzuinţei fetei de împărat către idealul erotic, dar şi prin atracţia Luceafărului spre lumea terestră. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, cea de-a doua metamorfoză este circumscrisă demonicului, după cum o percepe fata : „O, eşti frumos, cum numa-n vis / Un demon se arată”. Imaginea se înscrie tot în canoanele romantismului: părul negru, „marmoreele braţe”, „ochii mari şi minunaţi”.
Luceafărul aparţine unui mediu fizic şi moral înalt. „Eu sunt luceafărul de sus”, unde epitetul locuţional „de sus” nu trebuie să fie interpretat în sens strict fizic, ci în înţeles moral. El nu precizează doar poziţia spaţială, ca astru, a lui Hyperion faţă de pământ şi faţă de pământeni, cât mai degrabă sugerează conştiinţa de sine a geniului, orgoliul său. Omul de rând este incapabil să-şi depăşească propria condiţie. Fata îi cere Luceafărului supremul sacrificiu, iar hotărârea de jertfă supremă luată de Luceafăr este exemplară pentru ipostaza de erou-titan, care traversează etape dramatice, specifice patimei spre absolut.
Partea a doua a poemului, cu idila dintre Cătălina si pajul Cătălin, simbolizează repeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală între exponenţii lumii inferioare. Este o alta ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Diferit sub toate aspectele de Luceafăr, Cătălin devine întruchiparea mediocrităţii. Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu portretul Luceafărului, pentru care motivele şi simbolurile romantice erau desprinse din mit, abstracte, exprimând nemărginirea, infinitul, eternitatea.
Partea a treia a poemului proiectează călătoria Luceafărului în Cosmos, prin sferele cereşti şi convorbirea cu Demiurgul, forţa supremă a universului. Călătoria Luceafărului în spaţiul cosmic dezvăluie extraordinara capacitate a lui Eminescu de a materializa abstracţiile.Trăsăturile lumii lui Hyperion sunt infinitul şi eternitatea, ca expresie a setei geniului de nemărginire, de absolut. Spaţiul parcurs de Luceafăr este o călătorie regresivă, pe linia timpului, în cursul căreia el trăieşte în sens istoria creaţiunii.
Este descrisă imaginea spaţiului celest şi a drumului către Demiurg sugerând ideea că Hyperion este mai presus de spaţiu şi timp. Predicatul „porni” urmat de subiectul „Luceafărul” dinamizează tabloul, dându-i dintr-o dată amploare. Inversiunea topică : „a lui aripe”, imperfectul verbelor : „creşteau”, „treceau”, alături de determinările adverbiale şi substantivele : „în cer”, „căi de mii de ani” sugerează măreţia eroului şi nemărginirea spaţiului său.
Hotărârea Luceafărului de a renunţa la nemurire de dragul fecioarei pământene, concretizează concepţia poetului despre iubire, privită ca un ideal superior, ca o înaltă aspiraţie care nu poate fi atinsă decât prin credinţă, devotament şi sacrificiu. Însă cererea lui Hyperion de a deveni un om muritor e ininteligibilă pentru Demiurg, întrucât Hyperion participă la fiinţa lui ca o parte a unui tot şi a-i întrerupe existenţa ar însemna să se anihileze pe el însuşi. Mai departe, Demiurgul îi propune lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului: a cuvântului, a verbului creator: „Cere-mi cuvântul meu de-ntâi/ Să-ţi dau înţelepciune?”; a geniului militar : „Îţi dau catarg, / Oştiri spre a străbate / Pământu-n lung şi marea-n larg”. Moartea este pentru Demiurg un sacrificiu absurd. Hyperion rămâne în înaltul cerului, pătrunzând cu detaşare izbăvirea.
Poem romantic prin temă şi motive, „Luceafărul” dezvăluie tipul eroului de excepţie, al titanului şi al geniului absolut. „Luceafărul” este un mit liric romantic prin valorificarea motivului din basmul popular, acela al zburătorului şi prin însuşi ceremonialul erotic, desfăşurat într-o natură feerică. Ţesătura textului poetic este sprijinită de antiteză, potenţându-se astfel incompatibilitatea dintre cele două lumi. Din punct de vedere stilistic, Eminescu a obţinut prin simplificare şi concentrare, o expresie de maximă precizie. Versurile, grupate în catrene cu perioade iambice de 8-7 silabe înrudite cu ritmul baladelor germane, cuceresc prin eufonie şi muzicalitate.
Cu o extraordinară capacitate de a înveşmânta cugetarea în „cuvântul ce exprimă adevărul”, cel mai mare creator de limbă poetică românească creează expresivitate prin asocieri lexico-sintactice inedite. Substanţa stilului este metaforică. Categoriile gramaticale(substantivul şi verbul, mai ales) primesc virtuţi poetice deosebite.
Astfel, desprindem mai întâi, în concordanţă cu afirmaţia lui Eugen Simion în „Prefaţă” la volumul lui Mihai Eminescu, Opere, I, trăsăturile directe, integrate în alcătuirea depărtării, şi apoi pe cele derivate. Această categorie poetică este plină cu forme şi structuri vizuale, fie de-a dreptul intuite, fie doar reprezentate. Vizualitatea este cel dintâi liant de întreguri sau de ansambluri structurale, implicit şi al acelora pe care le oferă depărtarea. La Eminescu, ea se dirijează nu numai în ordinea spaţiului, alcătuire care se adresează direct ochiului, ci şi a timpului istoric, geologic cosmologic, pe calea intuiţiilor sale originare. Observăm centrarea lui Eminescu, ca natură, în zona categorială a depărtării – unde îşi stabileşte focarul întregii sale radiaţii. Aceasta s-ar cuprinde şi ea, deopotrivă în întregul univers, în vastul volum interior al poetului. Putem spune că Eminescu priveşte lucrurile nu numai de foarte de sus şi de foarte departe, ci si de foarte din adânc spiritual.
Prin categoria departelui, Eminescu a îmbogăţit romantismul european, iar prin muzicalitatea fascinantă a prefigurat simbolismul.