Rezolvare subiectul 1:

1. gând – gândire, gânditor, a gândi
2. „Oameni, oraşe, continente” – virgula desparte mai multe elemente ale unei enumeraţii şi, din punct de vedere sintactic, separă elementele unui subiect multiplu.
3. de când lumea şi pământul, de lume, ca lumea, a-şi lua lumea în cap
4. Tema poeziei o constituie îndepărtarea, tristeţea omului călător care nu reuşeşte să cunoască niciodată lumea pentru că are timp numai să o vadă, nu să se şi apropie de ea.
5. « Tu » este un pronume personal, marcă a eului liric şi indică autoadresarea.
6. « De ce ?» este o interogaţie retorică, ce concentrează şi expune drama omului care ştie, dar nu cunoaşte, care vede, dar nu priveşte. Revolta şi mâhnirea capătă forma finală în aceste ultime două versuri, iar întrebările sunt adresate sieşi, ca un strigăt debusolat, confuz. Interogaţia « De ce ? » accentuează ideea poetica expusa în celelalte strofe.
7. Ideea « Toata viaţa am privit pe fereastra » exprimă neimplicare, frica de ataşament şi de cunoaşterea necunoscutului, lipsa trăirii în mijlocul lumii şi în prezenţa ei, cu riscuri şi frământări, eul liric preferând pasivitatea şi detaşarea. Astfel, el reuşeşte să privească lumea, fără a apuca să o şi cunoască, « privirea » fiind element cheie al acestei poezii, devenind legătura sa cu tot ceea ce îl înconjoară.
8. Titlul poeziei sugerează pasivitate şi detaşare. « Trenul » este cel care se pune în mişcare, trenul face acţiunea: trenul stă sau trenul se duce, niciodată „tu”. « Tu » doar eşti în tren. Astfel, se încearcă o anulare a responsabilităţii acţiunilor din moment ce decizia de a sta sau a pleca nu iţi mai aparţine.
« Pleacă trenul » este o metaforă, reprezentând atât despărţirea, cât şi efectele ei, confuzia si totodată resemnarea : nu se ştie cine a plecat, dar se conştientizează ruptura ; efectul este acelaşi, indiferent din ce parte se produce acţiunea. Resemnarea vine odată cu conştientizarea că în curând va pleca şi trenul tău.
Mai este, de asemenea, expusă ideea trecerii ireversibile a timpului şi a incapacităţii de a-l trăi : avem de multe ori impresia că ne trăim viaţa, că facem alegeri, că luptăm, când de fapt suntem victime ale pasivităţii noastre, iar timpul trece pe lângă noi. Efectul este acelaşi: fie că trenul merge sau stă, ruptura tot se produce, un tren tot se pune în mişcare, timpul tot se scurge.
9. Ultima strofa expune metafora dramei călătorului, a aceluia blocat în pasivitate, condamnat de sine să privească, dar să nu cunoască. Întreaga strofa este o metaforă ce sugerează viaţa omului care doreşte să vadă, dar îi este teamă să simtă, limitându-se astfel la o cunoaştere superficială.
Pasiv, lucru sugerat de enumeraţia « de autobuz, de tren, de vapor, hurducat de căruţă », eul liric nu îşi asumă viaţa, trăirea, lăsându-se purtat inert de mersul lucrurilor, fapt sugerat de verbul la participiu « pironit » şi sintagma « m-am uitat pe fereastra », care aduce în prim-plan şi ideea detaşării.
Fug « copacii, oameni, oraşe, continente » când, de fapt, el este cel care nu se opreşte la ele. Totul stă, iar el fuge. Din nou, responsabilitatea nu este asumată, eul liric este cel purtat, el nu fuge, el nu stă, el nu acţionează, copacii fug.
Interogaţia din final, « de ce ? » vine ca o răbufnire, o încununare a emoţiilor exprimate pe parcursul poeziei, o conştientizare a irosirii: « Toată viaţa m-am uitat pe fereastră […] De ce am impresia că am cunoscut lumea ? »

Rezolvare subiectul 2:

Argumentativ: Iubire

Din afirmaţia lui Phil Bostmans, din „Reflecţii şi maxime’’ se distinge ideea că iubirea distruge bariera dintre posibil şi imposibil, realitate-ficţiune.
Împărtăşesc această idee, deoarece dragostea ne dă aripi să depăşim cadrul tangibil şi realizabil al vieţii, pentru a ne atinge scopul de a fi fericiţi, astfel, făcându-ne mai puternici şi mai încrezători în forţele proprii.
Nimic nu este umilitor sau înjositor, când simţim iubire şi vrem să facem orice pentru a menţine viu acest sentiment pur, care, de multe ori, desenează zâmbete sau aduce lacrimi pe chipurile oamenilor.
În viaţă, de foarte puţine ori, ne vom întâlni cu dragostea adevărată şi vom ştii s-o preţuim, însă când vom lupta pentru ceea ce iubim ne vom lovi de prejudecăţi, ce le vom putea depăşi, doar dacă vom ştii să aplicăm afirmaţia lui Phil Bostmans.
Pe de altă parte, a simţi acest pur sentiment nu este de ajuns, deoarece iubirea implică o serie de responsabilităţi precum, respectul şi compromisurile de dragul persoanei de lângă noi. În plus, dragostea aduce în viaţa oamenilor linişte şi fericire, doar dacă ştim să iubim cu adevărat, căci, altfel vom suferi iubind sau neştiind să distingem iubirea în cadrul vieţii noastre.
În concluzie, necesar este să învăţăm să facem orice din şi pentru iubire, căci nu este de ajuns să simţim. Important este să învăţăm să preţuim şi să menţine vie flacăra dragostei, căci în război şi in iubire totul este permis şi nimic imposibil de realizat.

Rezolvare subiectul 3:

Temă şi viziunea despre lume într-un text poetic eminescian: Lacul de Mihai Eminescu

Dintre elegiile eminesciene ce îmbină în mod armonios sentimentul erotic cu sentimentul naturii, „Lacul” este una dintre cele mai cunoscute.
Ţinând seama de titlul acesteia, reluat prin inversiune în primul vers, am fi tentaţi sa considerăm poezia un pastel. La Eminescu nu se poate însă vorbi de pasteluri, în maniera în care a cultivat Alecsandri această specie, pentru că Eminescu nu este niciodată un contemplator detaşat de cadrul natural descris, ci este parte componentă a peisajului, iar reflectarea se face de pe poziţia celui care este în mijlocul naturii.
Specia preferată, pe care o ilustrează şi poezia „Lacul”, este idila care îmbină în mod armonios sentimentul iubirii cu sentimentul naturii.
Discursul liric dă glas dorinţei de iubire, unui vis de iubire ideală desfăşurată în sânul naturii care, prin transfigurare devine martor si ocrotitor al idilei.
Compoziţional, poezia formată din cinci catrene este structurată în trei secvenţe poetice construite simetric. Prima secvenţa este formată din strofa întâi şi primele două versuri din strofa a doua şi infăţişează cadrul natural real; secvenţa a doua, reprezentată de strofa de mijloc, prezintă visul de iubire, iar cea de-a treia secvenţă este construită simetric cu prima, prin revenire la cadrul natural real.
Discursul liric transmite gradat diferite stări sufleteşti. Astfel, in prima parte, folosind verbele la indicativ prezent, este construit un cadru natural romantic, specific eminescian, creat prin personificare ca fiind in consonanţă cu trăirile eului liric. Epitetele cromatice („albe”, „albastru”, „galbeni”) conturează un tablou viu, colorat şi luminos care, personoficat („tresarind”, „cutremură”), transmite sentimentul de aşteptare a iubitei, trăit de eul liric. Starea de încordare proprie eului liric este sugerată prin enumeraţie şi repetiţie: „Şi eu trec de-a lung de maluri/Parc-ascult şi parcă aştept/ Ea din trestii să răsară.”
Ce-a de-a doua secvenţă poetică, construită in exclusivitate cu verbe la conjunctiv ce sugerează o stare de incertitudine, de nesiguranţă( „să sărim”, „sa plutim”, „să scap”) transmite visul de dragoste, speranţa împlinirii unei iubiri ideale, construind unul din cele mai frumoase pasaje erotice din lirica eminesciană. Confesiunea eului liric este susţinută de verbe la persoana întâi, plural, acesta imaginându-se într-o consonanţă perfectă cu iubita care însă nu este definită, fiind numită o singură dată prin pronumele de persoana a treia singular ea. Natura descrisă in prima strofă ca martoră a idilei, devine acum prin personificare partenerul îndrăgostiţilor. Epitetele personificatoare antepuse( „blânda lună”, „lin foşnească”, „unduioasa apă”) sugerează o natură ocrotitoare. Trăirea afectivă creşte în intensitate, stare intimă sugerată de dativul etic(„să-mi cadă lin pe piept”).
Trezirea din acest vis, revenirea la realitate se face prin intermediul conjuncţiei adversative „dar” cu care începe ultima secvenţă lirică alcătuită simetric cu prima. Dar, dacă, de exemplu, prin inversiune în prima secvenţă lirică se aducea în prim-plan natura prin antepunerea epitetelor „singuratic” şi „în zadar” ca şi cele două verbe „suspin” şi „sufăr” aduc în atenţie deziluzia, tristeţea şi însingurarea eului liric. Asonanţa creată prin reluarea consoanelor siflante”s,z” sugerează parcă plânsul interior al eului liric. În consonanţă cu această trăire, natura personificată simte parcă aceeaşi trăire sufletească sugerată de construcţia metaforică cu valoare de epitet personificator: ”încărcat cu flori de nufăr”.
În ciuda simplităţii aparente a poeziei, din text se degajă o vrajă aparte datorită muzicalităţii versurilor, plasticităţii, imaginilor, a îmbinării imaginii vizuale „nuferi galbeni îl încarcă” cu imaginea auditivă: „Vântu-n trestii lin foşnească” precum şi a atmosferei generate de cadrul natural. Deşi iubirea rămâne neîmplinită, atmosfera este senină si de calmă resemnare.
Poezia „Lacul” este o creaţie lirică de dragoste si de natură, o idilă cu elemente de pastel în care se îmbină sentimentul dragostei pentru fiinţa iubită cu adoraţia faţă de frumuseţile naturii.