Rezolvare subiectul 1:

1. a da ocol, a da cu bâta-n baltă, a da vrabia din mâna pe cioara de pe gard, a da de veste.

2. Virgula desparte în text elementele componente ale enumeraţiei.

3. Plutoniul, radiul şi poloniul sunt elemente chimice radioactive.
Nu am putut găsi la magazin calorifere cu şapte elemenţi.

4. Invocaţia este folosită în discursul liric pentru a accentua sentimentul de frustrare al eului liric cauzat de lipsa fericirii. Acest procedeu artistic permite exprimarea mai directă a sentimentului de dezolare şi creşte intensitatea mesajului transmis.

5. Mărcile gramaticale ale prezenţei eului liric în textul dat sunt formele verbale la persoana I („Ce sa fac eu…”; „…mai arunc sub cazanul vostru…” ;„Vă dau jumătate…”) şi adresarea directă prin folosirea formelor verbale şi pronominale la persoana a II-a („Aţi greşit calculele,”; „vă dau jumătate…”). Altă marcă gramaticală existentă în textul dat este prezenţa formei pronominale a persoanei I („eu”, „mea”, „daţi-mi”, „mele”).

6. Opoziţia din strofa a doua dintre ideea de înţelepciune şi cea de fericire reliefează asemănarea dintre cele două noţiuni în concepţia umană dar ele au valori şi înţelesuri diferite. Fericirea este un scop în timp ce înţelepciunea este un mijloc de a atinge scopul.

7. Marin Sorescu în ultima strofă a poeziei „Alchimie” foloseşte metafora şi un registru de cuvinte tipic alchimiei pentru a arăta risipa ce se realizează în căutarea pietrei filosofale, fericirea. Cele nouăzeci şi nouă de elemente, număr fatidic, sunt insuficiente, deoarece nu sunt o sută, un număr rotund, întreg. Ele sunt trecute în tabloul fiinţei sale ordonat, asemenea elementelor chimice din tabelul periodic al elementelor. Risipa se realizează prin consumarea timpului dat fiecăruia să-l trăiască în întreţinerea reacţiei chimice care ne promite drept produs final fericirea. Dar din păcate reacţia continuă la nesfârşit fară un rezultat.

8. Titlul poeziei este un simbol ce ne arată unghiul din care trebuie să citim poezia pentru a înţelege semnificaţia urmărită de autor. El transformă toată frământarea omului de a obţine fericirea într-o pseudo-ştiinţă cum este alchimia ce are un ţel final imposibil, piatra filosofală, şi care foloseşte calcule şi formule imprecise bazate pe intuiţii eronate. Deci titlul simbolizează căutarea orbească a fericirii.

9. Poezia se încadrează în lirismul de tip subiectiv prin mărcile lexico-gramaticale ale eului liric prezentate la punctul 5 şi prin adresarea directă prin invocaţie retorică care accentuează subiectivismul poeziei.

Rezolvare subiectul 2:

Argumentativ: Realitate si aparenta

Afirmaţia „ochii însă sunt orbi. Cu inima trebuie să cauţi”, cu care sunt de acord, susţine sensibilitatea sufletului uman în perceperea realităţii.
Un prim argument ar fi acela că arta şi într-un cadru mai larg, cultura, nu pot fi apreciate la valorile lor reale doar printr-o analiză la prima vedere. Pentru ca aparenţa să fie depăşită şi sa se ajungă la valoarea adevarată şi esenţa mesajului transmis de o operă de artă, ea trebuie să treacă prin filtrul sensibilităţii sufleteşti. Un cuvânt, o pată de culoare, un acord de vioară pot exprima mai mult decât mesaje, imagini şi sunete seci, pot avea o încărcătură sentimentală, stârni emoţii care reprezintă realitatea la un nivel mai profund, doar că este necesar acel „simţ” al inimii, specific uman, pentru a percepe mesajul ascuns sub aparenţă.
Un alt argument, în sprijinul afirmaţiei de mai sus, ar fi acela că orice individ depinde foarte mult de sensibilitatea inimii pentru a descoperi realitatea din viaţa socială. Oamenii sunt mânaţi în acţiunile lor în egală măsură de afecte cât şi de instincte şi de raţionamente şi pentru a înţelege motivaţia, natura şi consecinţele acţiunilor umane inima funcţionează ca un organ de simţ cu care percepem acele afecte, completând imaginea aparentă şi transformând-o într-una completă, reală.
În concluzie, putem afirma că inima este foarte importantă în distingerea aparenţei de realitatate.

Rezolvare subiectul 3:

Tema şi viziunea într-un text poetic preferat, studiat în liceu: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de „Testament“ de Tudor Arhezi şi „Joc secund“ de Ion Barbu. Poezia este aşezată în fruntea primului sau volum, „Poemele Luminii“ (1919), şi are rol de program literar, realizat însa cu mijloace poetice. Poezia este în egală măsura o artă poetică şi o poezie filosofică de cunoaştere. Este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul liric: propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia, şi viziunea asupra lumii. Prin mijloace artistice, sunt redate propriile idei despre poezie: teme, modalităţi de creaţie şi de expresie, şi despre rolul poetului: raportul acestuia cu lumea şi creaţia, problematica cunoaşterii.
Este o artă poetică modernă, pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie.
Relaţia dintre viziunea autorului asupra poeziei şi expresionism se concentrează în jurul unor aspecte relevate în textul poetic: exacerbarea eului creator ca factor decisiv in raportul interrelaţional stabilit cu cosmosul, sentimentul absolutului, interiorizarea şi spiritualizarea peisajului, tensiunea lirică.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului: cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire, prin comunicarea afectivă totală.
Atitudinea poetului faţă de cunoaştere poate fi explicată cu ajutorul terminologiei filosofice ulterior constituite. El face distincţia între cunoaşterea paradiziacă (pe calea raţiunii), misterul fiind parţial redus cu ajutorul logicii, al intelectului, şi cunoaşterea luciferică (intuitivă, din care face parte şi cunoaşterea poetică), misterul fiind sporit cu ajutorul imaginaţiei poetice, al trăirii interioare, al intelectului extatic. Optând pentru al doilea tip de cunoaştere, poetul desemnează propria „cale”: adâncirea misterului şi protejarea tainei prin creaţie.
Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează.
Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi simbol, elemente specifice imaginaţiei, creatorul să patrundă în tainele Universului, sporindu-le. Creaţia este un mijlocitor între conştiinţa individuală şi lume.
Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele universale, cu esenţa lumii. Actul poetic converteşte misterul, nu îl reduce. Misterul este substanţa originară şi esenţiala a poeziei: cuvântul originar. Iar cuvântul poetic „nu inseamnă”, ci sugerează.
Poetul concepe lumea ca pe o corolă de minuni, care cuprinde tainele ce apar în calea omului. Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Pronumele personal „eu”este aşezat orgolios în fruntea operei. Plasarea sa iniţială poate corespunde influenţelor expresioniste din volumele de tinereţe, dar mai ales exprimă atitudinea poetului-filosof de a proteja misterele lumii, izvorâtă din iubire. Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă refuzul cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea luciferică. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este adâncirea tainei care ţine de o voinţã de mister specific blagiană.
Titlul este reluat în incipitul poeziei, ca prim vers, iar sensul său, îmbogăţit prin seria de antiteze şi prin lanţul metaforic, se întregeşte cu versurile finale: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii /[…] /căci eu iubesc /şi flori şi ochi şi buze şi morminte“. Metaforele enumerate surprind temele majore ale creaţiei poetice, imaginate ca petalele unei corole uriaşe care adaposteşte misterul lumii : “flori“-viaţa/efemeritatea/frumosul,“ochi“-cunoaşterea/contemplaţia poetică a lumii,“buze“-iubirea/rostirea poetică, “morminte“-tema morţii/eternitatea.
Metafora luminii, emblematică pentru opera poetică a lui Lucian Blaga, sugerează cunoaşterea. Dedublarea luminii este redată prin opoziţia dintre metafora ”lumina altora” (cunoaşterea de tip logic) şi lumina mea (cunoaşterea de tip intuitiv).
Elemente de recurenţă în poezie sunt: misterul şi motivul luminii,care implică principiul contrar, întunericul. Discursul liric se organizează in jurul acestor elemente.
Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere, cu metrică variabilă şi cu măsura inegală, al căror ritm interior redă fluxul ideilor şi frenezia sentimentelor. Eufonia versurilor sugerează amplificarea misterului.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” apare ca o scurtă confesiune în care Blaga vorbeşte de atitudinea lui faţă de tainele universale, optând cu fermitate pentru potenţarea lor prin contemplarea nemijlocită a formelor concrete sub care se înfăţişează. Textul nu este conceptual, ci poetic. Blaga nu înşiră un numar de raţionamente, ci de metafore. Mărturisirea lui se organizează în jurul unor opoziţii mereu amplificate, iar termenii folosiţi au toţi un sens figurat.