Rezolvare subiectul 1:

1. Sinonimul contextual pentru cuvântul învăluită este „îmbrăcată” şi pentru a depăna este „a desfăşura”.
2. Cuvântul a cărui formă nu mai este conformă cu normele limbii literare actuale este „alăturea”.
3. în ceasul al doisprezecelea, a se da de ceasul morţii, a-i suna ceasul
4. Structurile care pun în evidenţă prezenţa eului liric sunt: „Aşează-mi-te alăturea”, „Fă focul”, „Fereşte-mă”, „preumblă-te”
5. O temă prezentă în text este efemeritatea fiinţei umane, trecerea ireversibilă a timpului şi un motiv literar este cel al toamnei şi al frunzelor moarte.
6. Uzitarea modului imperativ al verbelor este o marcă a lirismului subiectiv şi implicit a eului liric. Astfel, poezia capătă forma unui monolog adresat. Formele de imperativ exprimă voinţa hotărâtă şi cererile arzătoare ale eului liric ce iau forma unor porunci adresate fiinţei iubite. Chinuit de ideea efemerităţii fiinţei umane şi de regretul vremurilor apuse, acesta doreşte cu tărie să evadeze din realitatea dezolantă. Tonul autoritar, ritmul alert al confesiunii este susţinut de folosirea modului imperativ care sugerează totodată deznădejdea şi disperarea eului liric.
7. Frunzele moarte purtate de vânt simbolizează atât efemeritatea fiinţei umane cât şi cât de nesimnificativ şi neputincios este omul în faţa naturii, în raport cu universul. Timpul trece în mod ireversibil iar omul este purtat prin viaţă precum frunzele uscate de vânt, neputând să se împotrivească destinului. Conştientizarea dramei umane, a realităţii necruţătoare generează deznădejde, angoasă, dezolare. Astfel, eul liric este înspăimântat, este cuprins de tristeţe, căutând refugiu şi alinare în iubire.
8. Titlul poeziei, „Frunzele-Elegie de toamnă”, fixează motivul central al acesteia, toamna. Prin referire la specia genului liric, elegia, este anticipată încărcătura afectivă a poeziei, sentimentele dominante fiind melancolia, durerea, regretul. De asemenea, titlul prefigurează ideea de ansamblu a textului, aceea a spulberării iluziilor şi speranţelor la gândul perisabilităţii fiinţei umane. Este dezvăluit şi elementul central în jurul căruia gravitează întregul discurs liric, frunzele, şi care, reluat în cadrul fiecărei strofe, accentuează ideea deznădejdii, a disperării şi tristeţii eului liric. Astfel, încă din titlu este fixat cadrul natural metaforic, toamna cu frunzele moarte, cadru necesar exprimării unor trăiri de o asemenea gravitate şi intensitate.
9. Limbajul poetic se remarcă prin expresivitate. În cadrul poeziei, expresivitatea este realizată prin figurile de stil existente, precum metafora, personificarea, inversiunea cu rol de accentuare a ideii poetice. Astfel, se remarcă personificarea „frunzele sub paşi, cum gem” care se constituie totodată într-o imagine artistică auditivă. Personificarea e menită sa exprime zbuciumul interior, deznădejdea şi durerea provocate de drama omului a cărui speranţe s-au spulberat. Amploarea suferinţei interioare şi a temerilor este evidenţiată prin inversiunea „vasta urgie”. Expresivitatea limbajului poetic este dovedită şi de uzitarea metaforei, cum este cea din versul „Să nu simt frunzele cum zboară în vânt”. Prin intermediul acestei metafore este vehiculată ideea trecerii ireversibile a timpului care ia cu sine toate speranţele. Eul liric ar dori să se sustragă acestei realităţi dureroase şi să oprească timpul, ceea ce reiese din verbul la modul conjunctiv „Să nu simt”.
Astfel, expresivitatea la nivelul limbajului poetic se realizează prin intermediul figurilor de stil folosite în cadrul poeziei.

Rezolvare subiectul 2:

Argumentativ: Singuratate

Consider că afirmaţia privitoare la singurătate este adevărată.
Un prim argument este acela că singurătatea este cea mai mare dramă a omului; izolarea de semeni poate duce la pierderea uneia dintre cele mai importante caracterstici ale sale: sociabilitatea. Însă mai gravă decât izolarea fizică este izolarea metafizică, lipsa comunicării intrapersonale.
În al doilea rând, comunicarea intrapersonală este foarte importantă deoarece prin intermediul ei omul ajunge la autocunoaştere. Discutând cu sine el îşi poate descoperi noi păreri, calităti sau defecte deoarece sinele este singura persoană în care un om poate avea deplină încredere, este singurul sprijin care nu-l va părăsi sau trăda vreodată, Datorită acestei încrederi, omul este sincer cu sine însuşi, îşi mărturiseşte toate pasiunile, temerile, dorinţele, scopurile şi ideile iar acest lucru îl ajută să relaţioneze mai bine cu cei din jur deoarece cunoscându-se, el va şti să-şi aleagă prietenii şi partenerul de viată bazându-se pe preocupările lor comune, Acest lucru prezintă numai avantaje deoarece aceia care se aseamănă se înţeleg şi se sprijină reciproc, Astfel, comunicarea cu sine devine o condiţie esenţială a convieţuirii paşnice cu cei din jur, deoarece un om trebuie să înveţe sa trăiască cu sine înainte de a trăi cu ceilalţi.
Un al treilea argument ar fi acela ca datorită comunicării intrapersonale, omul poate evolua. Vorbind cu sine el decide cine vrea să devină, îşi analizeaza calităţile şi defectele şi stabileşte modalităţi de autoperfecţionare, Lucrând asupra sa, omul evoluează continuu, iar acest lucru îi dă un sentiment de satisfactie şi de respect faţă de sine,
În concluzie, comunicarea intrapersonală este vitală pentru o dezvoltare normală, omul care nu comunică cu sine nu va fi capabil sa aibă relaţii normale cu cei din jur deoarece necunoscându-se, el nu va avea o imagine corectă despre sine iar acest lucru poate deveni o sursă de conflict cu cei care îl văd într-un mod diferit. El nu va şti cine este de fapt, ce vrea şi nu va şti să se mobilizeze pentru a-şi atinge scopurile. Un om care nu comunică cu sine este un om singur deoarece el nu poate relaţiona nici cu sine, nici cu ceilalţi.

Rezolvare subiectul 3:

Tema şi viziunea despre lume într-un text poetic studiat care aparţine lui George Bacovia: Rar

Lirica bacoviană este dominată de o nelinişte continuă. Temele abordate sunt teme precum singurătatea, angoasele, plictisul, agonia, melancolia. Frecvent întâlnite sunt motivul ploii, al toamnei, al evadării, al marii plecări. Astfel, George Bacovia este considerat a fi poetul toamnelor dezolante, putrede, al iernilor ce dau sentimentul sfârşitului de lume, al căldurilor toride în care cadavrele intră în descompunere, al primăverilor nevrotice şi iritante. Exponent al Simbolismului în literatura română, Bacovia cultivă frecvent simbolul ca modalitate de surprindere a corespondenţelor eului cu lumea, natura şi universul.
Poetul percepe o lume care trece printr-o criză şi care intră în descompunere. Viziunea sa sumbră şi dezolantă este ilustrată şi în poezia „Rar” care face parte din volumul de versuri „Plumb”. Titlul operei defineşte exact starea de spirit tipic bacoviană care se identifică cu renunţarea, izolarea de lume şi încetinirea ritmului normal al vieţii. Cadenţa impusă sporeşte angoasa, descurajând. Întreaga poezie este străbătută de un sentiment adânc de regret şi melancolie ce chinuie sufletul. Repetarea exclamaţiei retorice „Ce melancolie!” sugerează această realitate lăuntrică.
Cadrul liric este de asemenea insolit, un han îndepărtat, vag definit („Într-un han, departe / Doarme şi hangiul”). Un loc altădată plin de forfotă, de zgomot, hanul, devine, în viziunea lui Bacovia, un simbol al pustiului. Uzitarea adjectivelor „singur”, „deşarte” sugerează starea de solitudine şi dezamăgirea eului liric faţă de lumea în care se simte străin şi neînţeles. Atmosfera apăsătoare este accentuată de ploaie, o ploaie rece, sumbră ce trimite la tristeţea autumnală. Aceasta nelinişteşte prin durată şi intensitate („Plouă, plouă, plouă…”). Ideea de pustietate reiese şi din versul „Nimeni, nimeni, nimeni…”. Este un pustiu ce înspăimântă. Astfel, eul liric îşi dezvăluie zbuciumul interior: „Tremur, tremur, tremur…”. Se remarcă lirismul de tip subiectiv prin formele verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a, mărci ale eului liric: „de mine”, „tremur”, „mă”, „vouă”.
Încetinirea ritmului vieţii şi izolarea de lume prefigurează moartea. Dezgustul pentru lumesc conduce la retragere din mediul social animat. Este renunţarea la viaţă. Discursul liric transmite trăiri interioare, sentimente, atitudini, din perspectiva unei persoane aflate la apusul vieţii, când melancolia domină, ritmul normal al vieţii pierde din putere şi angoasele sporesc. Chiar şi capacitatea de a visa, de a spera este alterată. Această stare este definitivă, o renaştere nemaifiind posibilă. Concluzia dureroasă „Rătăciri de-acuma / N-or să mă mai cheme / Peste vise bruma.” susţine această realitate. „Bruma” este cea care acoperă visele, este simbolul renunţării, al dispariţiei bucuriei de a trăi. Eul liric se prăbuşeşte într-o singurătate apăsătoare. Se simte neputincios în faţa destinului implacabil şi a trecerii ireversibile a timpului. Tot ce rămâne în urmă nu este decât melancolie, regret şi amintire. Cadrul natural exterior este în concordanţă cu trăirile interioare. Astfel, este reluată ideea ploii ce nelinişteşte şi deprimă: „I-auzi cum mai plouă!”. Imaginea interiorităţii umane este în strânsă legătură cu imaginea cadrului natural. Natura este la fel de mohorâtă ca sufletul eului liric.
Întreaga poezie se constituie într-un tablou dominat de pete întunecate de culoare. Evocă un cadru amorţit, prăfuit şi încremenit, lipsit de viaţă. Este o destăinuire a unei vieţi chinuite, într-un spaţiu ostil ce sufocă prin materialism şi se dezintegrează continuu. Obsesia morţii şi a neantului generează toată această angoasă şi dezorganizare sufletească, obsesie sugerată prin metaforele „Noaptea e târzie” şi „Peste vise bruma”. Gândul unei existenţe inutile, lipsite de vise şi de speranţă duce la nevroză şi teamă, căci această stare de declin sufletesc este ireversibilă. Tot ceea ce în jur s-a dizolvat devine inert şi vag precum elementele cadrului natural. Soluţia este izolarea într-o lume proprie, o lume zugrăvită în culori monotone.
Lirica poetului simbolist se bazează pe sugestie şi muzicalitate. El nu exprimă stări şi trăiri comune ci ridică probleme existenţiale precum moartea şi conştientizarea ei, izolarea de social, zbuciumul interior al celui neînţeles. Trăirile sugerate sunt puternic individualizate, fiind desprinse din propria concepţie asupra vieţii şi din experienţele spirituale personale. În acest sens, poeziile lui Bacovia capătă, uneori, forma unei impresionante confesiuni a sentimentelor, o reflectare asupra universului interior ce intră deseori în conflict cu realitatea exterioară. Eul liric este desprins de realitatea celorlalţi, de aici şi viziunea distinctă despre lume. Pentru acesta lumea este un mediu ostil. De aceea, poezia, în concepţia sa, încetează să mai reprezinte lumea de obiecte. Prin creaţie este dezvăluită o realitate care îşi are geneza în procesele sufleteşti ale eului liric, fiind o proiecţie a celor mai intense trăiri.
Evocând o fire stingheră, melancolică, singuratică şi retrasă, departe de cele lumeşti, poezia lui George Bacovia se adresează celor iniţiaţi, celor care reuşesc, prin eliberarea de prejudecăţile lumii materiale, să se apropie de complexitatea mesajelor, a trăirilor şi sentimentelor sugerate în modul cel mai subtil.
În concluzie, Bacovia se impune prin universul poetic dominat de intensitatea obsesivă cu care trăieşte spaima de moarte şi de dezintegrare a naturii, un univers al tristeţii, al angoasei, al deziluziei şi dezgustului pentru forţele implacabile ce guvernează lumea.