Rezolvare subiectul 1:

1. antonimie:
realitatea-visul
despărţind-unind

2. într-una: Într-una din zilele vacanţei voi merge la mare.
întruna: După spectacol mă bătea la cap întruna!

3. a tăia frunza la câini, a tăia elanul, a-l tăia capul

4. acel laser lingvistic = acel cuvânt

5. În text se repetă verbul “a naşte” (“născând”) care are rolul de a evidenţia procesul creator, de a nuanţa naşterea unei noi lumi.

6. Tema poeziei este creaţia ca înnoire a universului, o creaţie a esenţei lucrurilor.

7. Nichita Stănescu este un înnoitor al poeziei prin faptul că aduce atât elemente noi, cât şi o altfel de gândire asupra poeziei moderne. Poezia „Necuvintele” se prezintă ca o artă poetică prin faptul că poetul îşi arăt propria concepţie despre modelul de poezie. Din punctul de vedere al prozodiei poezia este lipsită de rimă, cu excepţia strofei a treia în care primele două versuri se repetă, iar celelalte versuri sunt alcătuite independent de poeziile clasice.

8. Strofa a doua evidenţiază dorinţa autorului de a afla adevărul; adevăr reprezentat de un singur cuvânt. Nichita Stănescu se foloseşte de o metodă a contemplării, a filosofării pentru aflarea acestui cuvânt ce poate fi aflat numai în vis. În acest sens titlul este semnificativ, pentru că descrie cel mai bine atmosfera create şi anume aceea a necuvintelor.

9. “Necuvintele” reprezintă o artă poetică deoarece arată ideea autorului despre poezie şi despre lumea înconjurătoare în general. Cu ajutorul limbajului, a temei, şi a soluţiei găsite de el pentru obţinerea unei noi lumi se conturează o veritabilă artă poetică.

Rezolvare subiectul 2:

Argumentativ: Speranta

Sunt de acord cu afirmaţia „Lumea are nevoie de speranţă ca de lumină.” Aceasta subliniază faptul că speranţa este o necesitate a sufletului ce nu poate fi ignorată. Speranţa este lumina sufletului, ea călăuzeşte şi înalţă spiritul.
În primul rând, în viaţă, individul se loveşte de tot felul de obstacole, de greutăţi. Existenţa este un şir de victorii şi eşecuri, iar fiinţa umană nu poate rezista decât dacă găseşte în propria interioritate puterea necesară de a merge mai departe. O asemenea sursă de putere de renaştere este speranţa. Speranţa este hrană spirituală, întăreşte spiritul. Renunţarea la lupta cu viaţa, incapacitatea de a depăşi deznădejdea ameninţă integritatea şi posibilitatea fiinţei de a evolua. Dacă lumina permita ochilor să vadă ceea ce este în jur, speranţa deschide ochii sufletului arătându-le că există o cale de a merge mai departe.
Un al doilea argument susţine ideea speranţei care încălzeşte sufletul, consolează. Aceasta întăreşte spiritul în sensul că oferă sentimentul unei posibile salvări. Cuprins de speranţă, omul nu mai are impresia că eşecul său are dimensiuni catastrofale. Înţelege că ceea ce i se întâmplă aparţine normalităţii vieţii şi că, în definitiv, va trece, lăsând loc renaşterii spirituale. Speranţa pune totul într-o lumină mai blândă, îndulceşte amarul vieţii şi încălzeşte sufletele împietrite.
În concluzie, speranţa este necesară spiritului, progresului în plan spiritual aşa cum lumina face posibilă vederea, pentru că oferă puterea de a depăşi eşecurile, de a merge mai departe şi de a înţelege că nu totul e atât de negru precum pare.

Rezolvare subiectul 3:

Tema şi viziunea despre lume într-un text poetic studiat din opera lui Tudor Arghezi: Testament

„Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică.
Poezia este aşezată în fruntea primului volum arghezian, Cuvinte potrivite (1927) şi are rol de program (manifest) literar, realizat însă cu mijloace poetice.
Este o artă poetică deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate.
Este o artă poetică modernă pentru că în cadrul ei apare o triplă problematică, specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică.
Se poate vorbi despre o permanenţă a preocupării argheziene de a formula crezul poetic, Testament fiind prima dintre artele poetice publicate în diferite volume: Flori de mucigai, Epigraf, Frunze pierdute etc.
Tema poeziei o reprezintă creaţia literară în ipostaza de meşteşug, creaţie lăsată ca moştenire unui fiu spiritual.Textul poetic este conceput ca un monolog adresat unui fiu spiritual căruia îi este lăsată drept unică moştenire cartea, metonimie care desemnează opera literară.
Titlul poeziei are o dublă accepţie, una denotativă şi alta conotativă. În sens propriu, cuvântul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale. În accepţie religioasă,cuvântul face trimitere la cele doua mari părţi ale Bibliei, Vechiul Testament şi Noul Testament, în care sunt concentrate învăţăturile apostolilor adresate omenirii. Din această accepţie religioasă derivă sensul conotativ al termenului pe care îl întâlnim în poezie. Astfel, creaţia argheziană devine o moştenire spirituală adresată urmaşilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.
Metafora „carte” are un loc central în această artă poetică, fiind un element de recurenţă.Termenul „carte” are rol în organizarea materialului poetic şi semnifică,pe rând, în succesiunea secvenţelor poetice: realizarea ideii poetice a acumulărilor spirituale, poezia este rezultatul trudei, „treaptă”, punct de legătură între predecesori şi urmaşi, valoare spirituală, rezultat al sublimării experienţei înaintaşilor –„hrisovul cel dintâi”,”cuvinte potrivite”; „Slova de foc şi slova făurită / Împărecheate-n carte se mărită” (definiţie metaforică a poeziei, în egală măsură har şi meşteşug).
Preocuparea pentru lămurirea diferitelor ipostaze şi aspecte ale conceptului poezie (“carte”) se concretizează în diversitatea metaforelor asociate acestuia în ansamblul discursului liric: cuvinte potrivite, leagăne, versuri şi icoane, muguri şi coroane, miere, cenuşa morţilor din vatră, hotar înalt, o singură vioară, biciul răbdat, ciorchin de negi, slova de foc şi slova făurită.
„Cartea” (creaţia poetică) şi poetul / creatorul / „eu” se află în strânsă legătură, verbele la persoana I singular având drept rol definirea metaforică a actului de creaţie poetică, a rolului poetului: ”am ivit”, ”am prefăcut”, ”am luat”, ”am făcut”, ”grămădii”, ”iscat-am”. Concreteţea sensului verbelor redă truda unui meşteşugar dotat cu talent şi plasticizează sensul abstract al actului creator în planul spiritual.
Organizarea materialului poetic se realizează şi prin seria relaţiilor de opoziţie în care intră cartea sau ipostaze ale sale: „Ca să schimbăm acum întâia oară / Sapa-n condei şi brazda-n călimară” (instrumentele muncii ţărăneşti şi ale muncii intelectuale; izvoarele creaţiei poetice şi poezia însăşi sunt redate prin metafore) sintagme poetice dispuse în serii opuse: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite; „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane”, „Veninul strâns l-am preschimbat în miere”, „Robul a scris-o, Domnul o citeşte” (relaţia autor-cititor).
Sonorităţile dure ale unui lexic colţuros, sugerând asprimea existenţei şi truda căutării, sunt conferite şi de versficaţie (între tradiţie şi modernitate):strofe inegale ca număr de versuri, cu metrica (9-11silabe) şi ritmul variabile, în funcţie de intensitatea sentimentelor şi de ideile exprimate, dar se conservă rima împerecheată.
Opera lui Tudor Arghezi este o artă poetică modernă pentru că poetul devine, în concepţia lui Arghezi, un născocitor, iar poezia presupune meşteşugul, truda creatorului. Pe de altă parte, creaţia artistică este atât produsul inspiraţiei divine, cât şi al tehnicii poetice. Un argument este faptul că Arghezi introduce în literatura română, prin această creaţie literară, estetica urâtului, arta devenid un mijloc de reflectare a complexităţii aspectelor existenţei.
Poezia „Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică de sinteză pentru orientările poeziei interbelice, cu elemente tradiţionaliste şi moderniste.