Rezolvare subiectul 1:

1. „adăugată” – înlăturată; „înlăuntru” – exterior.

2. Cuvântul „oamenii” este scris cu doi “i” pentru că primul i reprezintă desinenţa de plural a substantivului respectiv, iar al doilea i este articol hotărât.

3. a se bate cu morile de vânt; a-şi bate gura degeaba, bătut de soartă / de Dumnezeu

4. În ultima strofă, poetul foloseşte imaginea vizuală „cu aripile crescute înlăuntru, / care bat, plutind, planând”, referindu-se la faptul ca omul vrea să acceadă la o condiţie superioară. Omul întotdeauna vrea să se autodepăşească, să atingă absolutul. Aripile ascunse ale oamenilor sugerează superioritatea gândului, a reflexivităţii ce caracterizează fiinţele inteligente.

5. Cei doi termeni repetaţi în poezie sunt „soarele” şi „oamenii”.

6. Repetiţia locuţiunii substantivale „Din punctul de vedere al …” se referă la faptul că poezia se face prin fuziunea dintre puterea de judecată şi afect, din întrepătrunderea raţiunii cu sentimentul. Astfel se poate gândi un punct de vedere al copacilor, un altul al pietrelor şi un al treilea al aerului, toate trei cu privire la Om. Copacii gândesc omul ca emoţie şi ca nişte „fructe plimbătoare”, pietrele gândesc omul ca mişcare şi ca lumină, aerul îl gândeşte ca pasăre cu aripile crescute înlăuntru. Formulările capătă o mişcare gravă şi liniştit-suitoare, pe parcursul celor trei strofe, trei trepte ale unui fel de silogism poetic, în tipare sintactice de neclintit, ca pentru a purta în ele adevăruri absolute, definitive.

7. Titlul este un element esenţial al receptării, pentru că oferă un indiciu interpretativ al discursului poetic. Titlul poeziei, Lauda omului, identifică specia lirică cu o odă, deşi conţinutul textului nu integrează epitete elogioase sau superlative răsunătoare. Ca şi cum natura ar avea propria conştiinţă, în poezie sunt enumerate trei perspective metaforice cu privire la om: a copacilor, a pietrelor şi a aerului, făcând apel la propria lor sferă semantică. Omul este mai presus de orice prin emoţii şi inteligenţă.

8. Cea de-a treia strofă, ca şi adaosul „ascendent“ al celor două versuri supranumerare din strofa ultimă, sporesc impresia de dinamism continuu.
Nu însă simetriile dau superioritatea acestei poezii, ci constatarea uimită că în atâta relativitate cosmică pare probabilă ipoteza ca elementele lumii materiale, copacii, pietrele şi aerul, să aiba un „punct de vedere“ despre Om.
Pentru aer, mediul păsărilor, oamenii sunt nişte păsări extraordinare având aripile „crescute înlăuntru“ şi planând fantastic în cel mai curat aer, „care e gândul“. Ultimele doua imagini, complementare una alteia, sunt cele mai originale şi mai surprinzătoare, adânci şi de o mare plasticitate intelectuală.
A imagina aripi crescute înlăuntru, vâslind în aerul gândului, este a elogia la maximum intelectul uman, în tendinţa lui perpetuă de a stăpâni legile universului.

9. Lirismul subiectiv reprezintă manifestarea directă a eului liric. În poezie, eul liric este sugerat, pentru că redă ceea ce gândesc pomii, pietrele şi aerul, în nişte metafore ce depăşesc analogia clasică şi exaltă diferenţierea. Poetul ne propune aici o viziune a Omului ca punct suprem şi continuu ascendent al evoluţiei materiei în Univers. De asemenea, vocea lirică este prezentă în text prin adresarea directă, chiar dacă cu valoare generalizatoare, „ce-o zăreşti”, precum şi prin exclamaţiile din finalul fiecărei strofe.

Rezolvare subiectul 2:

Argumentativ: Starea de spirit

Afirmaţia lui Mihail Codreanu reflectă o profunzime şi o înţelegere deosebită a firescului uman.
Un prim argument este acela că legătura dintre starea interioară a sufletului şi starea vremii de afară este dată de ceea ce simţim. De cele mai multe ori există posibilitatea ca starea de afară să influenţeze starea nostră sufletească (ex: atunci când plouă afară, cu toţii suntem trişti). Numeroase studii arată că vremea de afară ne influenţează atât sentimentele cât şi comportamentul. Într-o zi mohorâtă, majoritatea oamenilor nu au niciun fel de tragere de inimă să desfăşoare vreo activitate.
Al doilea argument este acela că sufletul este cel mai bun barometru. Starea de supărare poate influenţa orice, prieteni, familie, reuşite sau eşecuri, până şi vremea de afară. Cel mai important lucru este ,însă, să trecem peste astfel de momente. Supărarea este un rău necesar, în sensul că dă posibilitatea omului să se întărească şi să meargă mai departe.
În concluzie, supărarea este atât o stare cât şi o perioadă grea a sufletului, o stare ce poate influenţa orice din jurul nostru. Esenţial este cum trecem peste aceste momente, un spectacol, o muzică bună, pot da rezultate poate neaşteptate. Vorba latinului:”Carpe diem!”-“Trăieşte clipa!”

Rezolvare subiectul 3:

Temă şi viziune despre lume într-un text poetic de Lucian Blaga: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Modernismul este o mişcare opusã tradiţionalismului şi dogmelor manifestate în literatură şi în celelalte arte în prima jumătate a secolului al XX-lea. Este o mişcare largã, ce cuprinde toate curentele postromantice: simbolism, expresionism, constructivism, suprarealism. În literatura română expresionismul este reprezentat de Lucian Blaga, în mod deosebit în volumul sãu de debut „Poemele luminii”, considerat „cartea setei de viaţă”. Pentru expresionişti, creaţia artistică este expresia purã a trairilor sufeteşti, eul creator dând lucrurilor o expresie nouă, a unei raportări la absolut. Regãsirea esenţelor ameninţate cu degradarea, revolta unei civilizaţii care uniformizeazã cultivarea mitului, scindarea subconştientului, transpunerea neliniştii existenţiale în imagini puternice sunt câteva dintre trasãturile creaţiilor expresioniste.
Iniţial, critica s-a aflat în imposibilitatea de a încadra creaţia lui Blaga într-un curent literar, întreaga sa operă fiind susţinută de sentimentul filozofic. Eugen Lovinescu l-a încadrat printre modernişti, în timp ce G.Călinescu, în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” îl analizează în capitolul „Ortodoxiştii”. Sistemul filozofic al lui Blaga se desparte de ortodoxism, întrucât lui Dumnezeu, el îi opune entitatea invizibilã numitã „Marele Anonim”, fiind misterioasã şi necognoscibilã.
Elementul în jurul cãruia se construieşte sistemul filozofic este misterul (definit de Blaga ca rezultat al raportului originar şi permanent al omului cu lumea şi cu sine însuşi). Misterul este ceea ce rãmâne mereu ascuns, „necunoscut”, este cripticul care, descoperindu-se, nu o va face niciodată total. Raportarea la mister determina cele două tipuri de cunoaştere: cunoaşterea paradiziacã şi cunoaşterea lucifericã. Cunoaşterea paradiziacã nu se raporteazã la mister, având ca scop determinarea obiectului, socotit în întregime dat. Acest tip de cunoaştere este logică, raţională; ea se fixează asupra obiectului, nedepăşindu-l. Blaga defineşte cunoaşterea luciferică raportatã la mister. Aceasta este problematică şi aduce în sfera cugetării riscul şi eşecul, neliniştea şi aventura, curiozitatea. Considerã obiectul „despicat în douã”, printr-o parte care se aratã („fanică”) şi o parte care se ascunde („criptică”), iar obiectul ei este întodeauna un mister.
Reprezentativã pentru concepţia autorului asupra actului creator este poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” cu care se deschide volumul „Poemele luminii”. Poezia este o artã poeticã, întrucât prin mijloacele artistice sunt redate propriile idei despre poezie şi rolul poetului în raport cu universul. Interesul poetului este deplasat de la tehnica poeticã la relaţia poet-lume, poet-creaţie. Poezia este una reflexivã, o „fabulã” filozoficã înţeleasã nu ca o traducere în imagini poetice a unor concepte filozofice, ci o expresie a modului blagian de a gândi lumea şi poezia.
Poezia este înţeleasã ca o formã de potenţare a misterului, consecinţă a unui dezechilibru tragic între spirit şi suflet: „vieţii nu i-am rãmas dator niciun gând, dar i-am rãmas dator toatã viaţa”.
Titlul este o metaforã revelatorie (construcţie a spiritului prin care se încearcă o convenţie a misterului), „corola de minuni a lumii” este o metaforã pentru lume înţeleasă ca „orizont al misterului”. „Corola” a fost interpretatã ca o formã a arhetipului.Titlul implicã deopotrivã lumea şi atitudinea creatorului faţa de lume. Prin utilizarea persoanei I singular („eu”), poetul anunţă o confesiune lirică.
Poezia este structuratã în jurul a doua opoziţii: eu – alţii, lumina mea – lumina altora (configureazã subiectul cunoscãtor într-o manierã personalizatã şi respectiv una nedeterminată).
Ideea poeticã a primei strofe este refuzul plus-cunoaşterii, al cunoaşterii logice, raţionale prin care misterul este revelat. Atitudinea de revoltã este exprimatã prin doua negaţii foarte puternice: „nu strivesc” şi „nu ucid”. Eul poetic are conştiinţa unei existenţe integrate unui orizont al misterului: „Tainele ce le-ntâlnesc în calea mea”. Misterul este definit în manierã expresionistã printr-o enumeraţie, putând fi interpretat atât în raport cu lumea, cât şi în raport cu întreaga sa creaţie, anunţand marile teme: florile – elemente generale simbolizând o existenţa ingenuă, ochii apar ca un simbol al cunoaşterii umane reflexive, o temã constantã a creaţiei, buzele reprezintã deopotrivã rostirea şi iubirea, iar mormintele includ marea tainã a morţii.
Ideea poeticã a celei de-a doua strofe este reafirmarea antitezei dintre cunoaşterea poeticã („lumina mea”), înţeleasã ca formã de amplificare a misterului şi cunoaşterea raţionalã („lumina altora”) – formã de distrugere a misterului. Risipirea tainelor apare ca o acţiune nepermisã, ca violare a frumuseţii interioare: „Lumina altora sugrumă vraja nepãtrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric”. Se remarcã numãrul mare de cuvinte din câmpul semantic al misterului: „tainã”, „nepãtruns”, „neînţeles”. O amplã parabolã construitã pe analogia cu imaginea lumii (asociatã în poezie cu ideea de cunoaştere) defineşte poezia ca formã de potenţare a misterului: „câteodatã datoria noastra în faţa unui mister nu este sã-l lãmurim, ci sã-l adâncim atât de mult încât sã îl prefacem într-un mister şi mai mare”, „şi tot ce-i neînţeles / se schimbã-n neînţelesuri şi mai mari”. Metafora „largi flori de sfânt mister” implicã ideea sacralitaţii tainelor universului. Creaţia devine astfel singura posibilitate de metamorfozare a „ne-înţelesului”.
Pentru Blaga, actul poetic devine o atitudine subiectivã: „căci eu iubesc” – o modalitate fundamentalã de situare a eului în univers, specificã scriitorilor expresionişti.
Se remarcã şi preferinţa pentru versul liber al cărui ritm interior redã fluxul ideilor şi frenezia sentimentelor, combinaţiile neobişnuite între cuvinte, prin care limbajul poetic este o formã de recuperare a tãcerii originare, creaţia lui Blaga fiind dominatã de dialectica tãcere-cuvânt, dar depăşeste simplitatea explicaţiei amãnuntului autobiografic.Tãcerea oferã sentimentul totalitaţii, în timp ce cuvântul marcheazã intrarea în temporalitate şi determinare. La Blaga, prin cuvât, Marele Anonim impune lucrurilor constrângerile de timp şi de spaţiu. Modul verbelor este cel prezent, acest fapt sugerând ideea de comunicare a unui adevãr dintotdeauna, fiind vorba de un prezent etern.
Textul poetic vorbeşte, de altfel, despre o cunoaştere prin raţiune, restrictivã şi alienantã, o cunoaştere al cãrei atribut este dezvãluit abia în finalul poeziei – iubirea. Deoarece cunoaşterea prin iubire este adecvatã adevãrului existenţial, iubirea este cea care animã demersul creator blagian.
„Mi se spune cã poezia mea ar fi misticã, metafizicã. Poezia mea este, în afarã de orice intenţie, aşa cum este. Aceasta fiindcã în general eu nu concep altfel de poezie.” (Lucian Blaga)