Rezolvare subiectul 1:

1. ţeapănă = puternică, lentă = lină.

2. Apostroful din versul: „măcar pân’ la genunchi în valul diafan” marchează absenţa vocalei “ă”, consecinţele elidării acestui sunet fiind păstrarea ritmului şi a măsurii versurilor, rostirea într-o singură silabă / tempo rapid.

3. a tăia drumul / calea cuiva, a-i tăia cuiva (toată) pofta, a tăia frunză la câini etc.

4. tema adolescenţei, motivul mării, motivul biblic al mersului pe valuri

5. În primele patru versuri – rimă încrucişată, măsură de 16 silabe în primul vers, 14 silabe în al doilea vers, 12 silabe în al treilea vers şi 15 silabe în al patrulea vers.

6. Scrierea cu literă mică este un procedeu prozodic specific modernismului, prelungit şi în neomodernism, numit ingambament, care se defineşte prin continuarea ideii din versurile anterioare, fără a se marca fiecare vers prin majusculă (scindare a unei unităţi lexico-sintactice prin dispunerea ei în versuri diferite).

7. Epitetul „lenta înaintare” semnifică plutirea lină, calmă, pe mare, ca un dans cosmic, a adolescenţilor cuprinşi de elanuri impetuoase, impulsionaţi spre descoperire, cunoaştere de sine, împlinire şi desăvârşire a fiinţei.

8. Ultimele două versuri reprezintă un fel de concluzie / constatare a întregii poezii, fapt subliniat şi prin utilizarea conjuncţiei adversative „dar”, care stabileşte o opoziţie cu ideea din versurile anterioare. Spre deosebire de aşteptarea celui care îi contemplă, tinerii au căpătat deprinderea de a „merge pe valuri”, ca Isus, semn al puterii extraordinare a acestei vârste mitice şi al încrederii pe care adolescenţii o au în ei înşişi. Cele două epitete, „zvelţi” şi „calmi”, reprezintă calităţi ale tinerilor. Adverbul „simultan” evidenţiază ideea unei alinieri ca într-o competiţie care-i ajută să se cunoască.

9. Expresivitatea este una dintre caracteristicile stilului lui Nichita Stănescu, prezentă şi în această poezie şi este datorată unui limbaj simplu, firesc, fără multe figuri de stil, pentru că poezia nu se mai bazează pe reprezentare, ci este ea însăşi un act. Transparenţa ideii poetice este ilustrată aici de imagini artistice şi de prezenţa eului liric ca spectator.

Rezolvare subiectul 2:
Argumentativ: Talent

O aptitudine ieşită din comun, remarcabilă este numită talent. Însă pentru a realiza cu adevărat ceva deosebit, talentul rămâne doar punctul de pornire, pe care eu cred că se adaugă multa trudă, dupa cum spune şi Liviu Rebreanu, cu opinia căruia sunt de acord.
În primul rând, talentul nu depinde de persoană. El este un dar cu care te naşti sau nu, un dar dumnezeiesc, pe care, odata ce l-ai primit, eşti dator să-l creşti, să-l dezvolţi şi să-l oferi tuturor. Talentul îţi este dat nu numai pentru tine, persoana creatoare, ci pentru o lume întreagă.
În al doilea rând, pentru a-l dezvolta, pentru a-l materializa din har în creaţie, în opera de artă, trebuie multă muncă. Atât orele întregi de practică, de execrciţiu, cât şi o motivaţie interioară şi o voinţă neclintită, pentru care niciun obstacol nu este decât un salt înainte reprezintă acea trudă fără de care Liviu Rebreanu considera talentul sterp. Şi într-adevăr, munca realizează opera de arta, în timp ce talentul o apropie de sensul creaţiei, îi conferă scopul pentru care a fost creată.
Astfel, eu cred că opera de artă există în creator prin talentul său, dar nu poate „ieşi” din el decât prin sacrificiul acestuia, prin truda sa dăruita unei lumi şi care deşi este într-o măsura mai mare decât talentul, îşi merită întotdeauna efortul.

Rezolvare subiectul 3:
Elemente de compoziţie şi de limbaj dintr-un text de Lucian Blaga: Paradis în destrămare

Creaţia lirică blagiană prezintă o evoluţie vizibilă, atât în ceea ce priveşte raportul dintre eul poetic şi lume, cât şi în planul expresiei. Ceea ce caracterizează lirica lui Blaga este perspectiva cosmică asupra lumii, profunzimea viziunii poetice şi lirismul gnoseologic.
Sunt de acord cu mărturia lui Blaga: „Poetul este nu atât un mânuitor, cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie”, de unde reiese faptul că el îşi exprimă gândurile şi sentimentele prin cele mai simple cuvinte, cu ajutorul numeroaselor procedee artistice.
Ca în cazul tuturor marilor creatori, nu putem încadra opera poetului Lucian Blaga într-un singur curent literar. De la expresionismul primelor volume (sentimentul metafizic, imaginea esenţializată a lumii, elanul vitalist, caracterul vizionar, cultivarea mitului şi întoarcerea către originar, arhaic), începând cu volumul „La cumpăna apelor”, tendinţa este către clasicizare, prin sentimentul echilibrului, al împăcării eului poetic cu universul.
Lucian Blaga practică o poezie de cunoaştere, de rediscutare a raportului dintre eul liric şi univers, poezie străbătută de marile întrebări ontologice, formulate metaforic, într-un limbaj încărcat de sugestie. La nivel tematic, expansiunea eului, jubilaţia dionysiacă, neliniştea, tristeţea metafizică, germinaţia universală, erosul, setea de extincţie, marea trecere, somnul şi tăcerea ca modalităţi de reintegrare în ritmul cosmic originar sunt câteva dintre constantele liricii blagiene.
Aflată într-o relaţie cu însăşi substanţa lumii, lirica lui Blaga este, privită în totalitatea ei, cea mai convingătoare ilustrare a adevăratei poezii filozofice, înţeleasă ca una dintre cele mai înalte realizări ale posibilităţilor poeziei, nu ca un hibrid de poezie şi filozofie. Creaţia poetică a lui Blaga ilustrează astfel în mod strălucit cerinţa modernismului lovinescian de intelectualizare a poeziei.
Modernismul se manifestă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea. Structurat în opoziţie cu tradiţia, acesta are ca miză inovaţia, autenticitatea, consonanţa dintre trăire şi operă, atât în literatură, cât şi în celelalte arte.
Poezia modernistă se deosebeşte de cea anterioară prin reducerea la lirism. Dispar narativul, reflecţia filozofică sau morală, referenţialitatea este aproape inexistentă, predominând funcţia poetică şi cea emotivă.
La nivel tematic, poezia modernă include categoriile negative: dominaţia excepţiei şi a straniului, sfâşierea între extreme, atracţia neantului, înstrăinarea, angoasa, spaima, anormalitatea, estetica urâtului, absurdul, creştinismul în ruină.
Poezia modernă operează schimbări esenţiale şi la nivelul limbajului: metaforizare, ambiguitate semantică, şoc, surpriză, depotenţarea verbului şi dificultate sintactică („Mai întâi de toate de scos verbele (…) De înălţat turnuri de substantive” – Benn, Germania), evitarea punctuaţiei, notaţia stenografică (dar cu iradiaţii multiple de sens) etc.
Metafora suferă o transformare profundă: elementele pretinse drept comparabile sunt de fapt neasemănătoare. Ea devine cel mai fecund mijloc stilistic al fanteziei nelimitate a poeziei moderne.
Lorca spunea că „dafinul a obosit să mai fie poetic”, astfel încât găsim în poezia modernă o faună şi o floră descendentă: alge, iarbă de mare, usturoi, ceapă, ciori, melci, păianjeni etc.
În studiul „Structura liricii moderne”, Hugo Friedrich afirmă că lirica modernă se caracterizează prin ambiguitate şi uneori prin obscuritate. Identificându-se cu lirismul, poezia nu mai exprimă conţinuturi univoce, aşa cum se întâmpla cu poezia secolului al XIX-lea.
Elementele de compoziţie şi de limbaj într-un text poetic sunt: titlul, incipitul, relaţiile de opoziţie şi de simetrie, elementele de recurenţă (laitmotiv, motiv poetic, simbol central, idee poetică), sugestia şi ambiguitatea, imaginarul poetic, figurile semantice (tropii), elementele de prozodie, instanţele comunicării.
Poezia „Paradis în destrămare” este inclusă în volumul „Laudă somnului”, apărut în anul 1929, care acutizează sentimentul trecerii inexorabile, tema volumului anterior („În marea trecere”, care are drept motto cuvintele: „Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire, – şi totuşi, te rog: opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea.” Viaţa, oricât de intens ar fi trăită, e o trecere inevitabilă şi dureroasă spre neant, o revărsare fără oprire în moarte). Tristeţea lasă locul anxietăţii, iar lumea se compune dintr-un vălmăşag de semne ale hierofaniei ratate.
În primul rând, punctul de plecare al poeziei este biblic: „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma raiului celui din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flăcări vâlvâitoare să păzească drumul spre pomul vieţii”. (Facerea, 3,24). Lucian Blaga prelucrează liber acest motiv biblic cu o bogată carieră literară şi îl adaptează esteticii sale expresioniste.
Exaltarea care-l cuprinsese pe poet în faţa „corolei de minuni a lumii” lasă loc viziunilor apocaliptice şi lamentaţiilor în marginea unui univers căzut pradă degradării. Lumea este acum o „poveste degradată”.
În al doilea rând, titlul creează un sistem de aşteptări în legătură cu semnificaţia, esenţa operei literare, în acest caz ducându-ne cu gândul la lipsa de sacralitate a lumii moderne, căci nu despre o descompunere a ordinii cereşti este vorba în această poezie.
Pe de-o parte, textul se compune din câteva secvenţe, în aparenţă disparate, dar care, în realitate, contribuie la constituirea unui tot unitar, evidenţiat mai ales de felul în care este structurată fiecare secvenţă. În toate distingem două feluri de valori. De o parte, se grupează elementele care intră în sfera de sugestii a paradiziacului: „portarul înaripat”, „serafimii”, „arhanghelii”, „porumbelul sfântului duh”, „îngeri”, „apa vie”. De cealaltă parte, determinările lor chemate să sugereze destrămarea paradisului, intrarea într-un domeniu golit de dimensiunea mitică iniţială: „cotorul de spadă fără de flăcări”, „părul nins”, „îngerii goi zgribulind”, „greutatea aripelor”, care au devenit stânjenitoare reminescenţe ale sacrului într-un spaţiu supus marii treceri.
Este evocată o lume în destrămare care şi-a pierdut valorile mitologice şi creştine, o lume din care divinul lipseşte cu desăvârşire. În acest caz, simbolurile creştine (portarul înaripat, serafimi, arhangheli, porumbelul Sfântului Duh, îngerii) nu mai mărturisesc despre o lume guvernată de sacru, ci despre una în care, dacă sacrul a existat cândva, nu mai este acum decât o amintire palidă, sub imperiul neputinţei şi al derutei. De exemplu, spada şi-a pierdut flăcările, din ea nu a mai rămas decât cotorul; figurile biblice sunt înfăţişate într-o manieră profană: serafimilor „cu părul nins” (metaforă a încărunţirii) li se refuză accesul la cunoaştere, arhanghelii ară cu pluguri de lemn, plângându-se de greutatea aripilor, îngeri goi se culcă în fân, zgribuliţi de frig.
Aşadar, principiul divin dispare, îşi abandonează propria creaţie: bătrâneţea şi umanitatea îngerilor se datorează încetării fiinţării lumii lor. Astfel, „purtarea” credinţei, simbolizată de aripile grele, aproape bacoviene aripi de plumb, devine o sarcină tot mai apăsătoare, pe care nici măcar arhanghelii nu se mai simt în stare s-o ducă la îndeplinire.
Absolutul pare să se fi retras din lumea care-şi rătăceşte, din această cauză, sensul, iar fiinţele, lucrurile, gesturile sunt zadarnice. De pildă, heruvimul devine paznic inutil al unui tărâm văduvit de atributele sale esenţiale.
Fără îndoială, o lume se înlocuieşte prin alta, într-un proces opus genezei: „Porumbelul Sfântului Duh,/ cu pliscul stinge cele din urmă lumini”. Totul stă sub semnul stingerii, al întunecării, al descompunerii („odată vor putrezi şi îngeri sub glie”), al negaţiei („nu se luptă”, „învins”, „refuză”). Aşadar, este vorba de o lume stranie, ameninţată de un rău fără nume, din care omul pare să lipsească, o lume veche, rustică, a mitului din care n-a mai rămas decât recuzita.
Un loc aparte ocupă în text simbolul fântânii (conştiinţă, spiritualitate), identificabil nu numai în versurile 8-9, ci şi în ultima secvenţă, acutizând criza destrămării; astfel, cunoaşterea nu mai este accesibilă: „dar apele din fântâni refuză găleţile lor”; „apa vie” a fântânii, care ar putea dezvălui omului cerul coborât pe pământ şi e, totodată, element regenerator, îl „refuză”. În schimb, năpădită de mulţi păianjeni, ea îşi păstrează virtuţile oglinzii, dar pe cele premonotorii, avertizând asupra momentului inevitabil, când sacrul, cotropit de materia efemeră, se va retrage definitiv din lume.
Pe de altă parte, vocea lirică anonimă, aproape profetică, îşi trădează neliniştea în final, ieşind din anonimat printr-un ţipăt expresionist, adresat tuturor: „Vai mie, vai ţie,/ păianjeni mulţi au umplut apa vie,/ odată vor putrezi şi îngeri sub glie,/ ţărâna va seca poveştile/ din trupul trist”. Imaginea vizuală cu un impact deosebit este cea a păianjenilor nenumăraţi care pângăresc apa vie şi sugerează căderea în derizoriu şi moartea universului mitic. Incapabili să ne mai salvăm prin poveşti, mitul paradisului fiind una dintre ele, din lumea noastră nu va mai rămâne decât „trupul trist”.
Ultima parte a poeziei exprimă insistent ideea morţii, a ruperii lumii moderne de cosmic, de divin. Bunăoară, abundă cuvintele din aceeaşi arie semantică: „a putrezi”, „glie”, „ţărână”, „a seca”, „trup trist”.
După cum se poate observa, din punct de vedere stilistic, şi în această poezie, ca o particularitate a modernismului, predomină metaforele. „Metafora e cea mai mare putere a omului. Ea se învecinează cu vrăjitoria şi e ca un instrument de creaţie pe care Dumnezeu l-a uitat în creaturile sale, aşa cum chirurgul distrat uită un instrument în trupul celui operat.” (Ortega y Gasset). Astfel, poetul sugerează metaforic destrămarea mitului despre Paradis, dar şi destrămarea lumii, pentru că pierderea credinţei transformă lumea, pământul într-un trup trist. Angoasa provine deci din conştientizarea ruperii de cosmic, de divin.
Întrucât „Paradis în destrămare” este o poezie modernistă, prozodia este şi ea modernă; aşadar, versul liber, absenţa strofelor, măsura metrică neregulată nu împiedică desfăşurarea ritmică a textului, a cărui cadenţă se datorează în special reluării aceluiaşi tip de enunţ negativ şi rimei izolate, şi ea liberă de schemele tradiţionale („închis”/ „învins”/ „nins”).
Apoi, poezia „Paradis în destrămare” pare a fi o ilustrare estetică a cuvintelor poetului german Georg Heym referitoare la expresionişti: „boala noastră este de a trăi la sfârşitul unei zile cosmice, într-o seară care a devenit atât de înăbuşitoare încât abia mai poţi suporta duhoarea putrefacţiei ei”.
Prin urmare, tema absurdului, a creştinismului în ruină, a lipsei de sacralizare a lumii moderne (reliefate chiar de titlu), dominaţia straniului, sfâşierea între extreme, atracţia neantului, înstrăinarea, neliniştea, angoasa, anormalitatea, existenţa unei faune descendente (păianjenii), ambiguitatea semantică, dificultatea sintactică, versul liber, absenţa strofelor, măsura metrică neregulată fac din poezia „Paradis în destrămare” de Lucian Blaga o poezie modernistă, ilustrând fără doar şi poate ideea desprinsă din citatul propriu: „Poetul este nu atât un mânuitor, cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie”, astfel încât cele mai simple cuvinte pot exprima sentimente tainice.
Cele două domenii majore ale creaţiei lui Blaga, poezia şi filozofia, se întrepătrund într-o operă de mare profunzime în care liricul freamătă de marile întrebări ale existenţei şi cunoaşterii, iar cugetarea filozofică mărturiseşte prin bogăţia sa metaforică şi prin terminologia originală viziunea poetică a autorului ei.