Rezolvare subiectul 1:

1. „infernal”, „concretă”, „mansarde”

2. Substantivul Marte este scris cu majusculă deoarece reprezintă numele zeităţii romane a războiului şi a vegetaţiei.

3. a pune suflet, a-şi da sufletul, din suflet, cu sufletul la gură

4. Tema iubirii; motivul ploii, motivul zborului, motivul Lorelei, motivul zeului Marte.

5. Rima strofei a treia este încrucişată şi feminină. Măsura strofei a treia este de 9 -11 silabe.

6. Timpul imperfect al verbelor din primele doua strofe are rolul de rememorare nostalgică a trecutului. Iubirea de altădată este proiectată în mit cu ajutorul imperfectului („ne iubeam”, „ploua”, „dansau”)

7. Personificarea „Pereţii odăii erau / neliniştiţi […]” este folosită pentru a sublinia că în faţa iubirii celor doi, până şi lucrurile care, de obicei, sunt de neclinit, îşi pierd această calitate, sentimentele îndrăgostiţilor reflectându-se în tot ceea ce îi înconjoară. Tot prin personificare, „sufletele noastre dansau”, se exprimă bucuria existenţială intensă, căci pentru îndrăgostit lumea apare ca un miraj continuu.

8. În penultima strofă se prefigurează ruptura dintre îndrăgostiţi, lucru sugerat de primele doua versuri, care conţin o imagine vizuală: „Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi / lăsasem în lume odaia”. Uitarea odăii unde ei se iubeau şi înălţarea marchează distanţarea îndrăgostitului de iubita sa. De altfel, chemarea iubitei cu numele Lorelei (în mitologia germanică, sirenă a Rinului care atrăgea corăbierii într-o zonă stâncoasă, provocându-le moartea), asociat iubirii tragice, imposibile în romantism, sugerează destrămarea cuplului erotic.
Imaginea auditivă „Tu mă strigai din urmă”, urmată de repetiţia „răspunde-mi, răspunde-mi” vin să sugereze faptul ca îndrăgostitul îşi lasă iubirea undeva departe, el îndreptându-se spre alte idealuri, iar vocea iubitei răsună ca un ecou îndepărtat.
Ultimul vers poate fi interpretat ca o întrebare retorică din partea iubitei, care îl pune pe îndrăgostit să aleagă între iubirea lor („oamenii”) şi alte idealuri, înalţătoare, dar care pot fi efemere („ploaia”)

9. Expresivitatea este o caracteristică a limbajului poetic dată de multitudinea figurilor de stil şi a procedeelor artistice regăsite în text.
În poezia Ploaie în luna lui Marte de Nichita Stanescu, întâlnim imagini vizuale ca „norii curgeau”, care fluidizează ideea trecerii implacabile a timpului. De asemenea, se remarcă personificările „Pereţii odăii erau / nelinistiti […]” şi „Sufletele noastre dansau”, care sugerează fericirea îndrăgostiţilor şi rezonanţa universului înconjurător la sentimentele lor. Ploaia este o metaforă a vieţii, a instinctului, a bucuriei existenţei.
Metafora „mie-mi plouă zborul, cu pene” sporeşte expresivitatea textului, la fel ca şi imaginea vizuală „Şi mă-nălţam”, ambele impunâd motivul zborului, al înălţării, al depăşirii limitelor banalului, prin iubire.
Epitetul superlativ „ploaie de tot nebunească”, din ultima strofă, este ca o ultimă aducere-aminte a dragostei pe care cei doi au trăit-o „în luna lui Marte”.

Rezolvare subiectul 2:
Argumentativ: Tacere

În opinia mea, afirmaţia lui Traian Dumitrecu este adevarată, deoarece tăcerea presupune o comunicare dincolo de cuvinte, o reducere la esenţă a unei replici / a unui răspuns; ea accentuează devalorizarea, lipsa de profunzime ori inutilitatea cuvintelor în anumite situaţii de comunicare.
În primul rând, tăcerea poate semnifica superioritatea înţeleptului faţă de restul lumii, detaşarea sa faţă de senzorial, faţă de superficial; astfel înţeleptul răspunde acuzelor celorlalţi prin tăcere. Aceasta este arma sa contra ignoranţei celor din jur.
În al doilea rând, tăcerea şochează prin directeţea şi francheţea ei, deşi nu foloseşte niciun mijloc verbal prin care să se exprime: poţi spune atât de multe fără să spui nimic în fond. Este pur şi simplu ceva în faţa căreia orice cuvânt pare fad, plat, gol, estompat.
În altă ordine de idei, tăcerea la care se referă autorul poate semnifica şi imparţialitatea, distanţarea şi superioritatea unei fiinţe divine; se referă la un Dumnezeu care parcă refuză, în mod constant, să răspundă rugăminţilor tale de a se face auzit; astfel nu te înconjoară decât tăcerea apăsătoare a unei forţe divine.
În concluzie, tăcerea e ceva pe care o înţelegi fără să ai nevoie de cuvinte, e dincolo de orice comunicare, aşadar afirmaţia lui Traian Dumitrescu este în totalitate adevarată.

Rezolvare subiectul 3:
Tema şi viziunea despre lume reflectate într-un text poetic studiat, din opera lui Ion Barbu: Riga Crypto şi lapona Enigel
Poemul „Riga Crypto şi lapona Enigel” al lui Ion Barbu poate fi inclus în seria poveştilor triste şi celebre de dragoste ale lumii, ca „Tristan şi Isolda” ori „Romeo şi Julieta”. Cele două personaje ale poeziei aparţin unor universuri diferite, fiecare tânjind spre opusul lumii în care trăieşte. Poezia reeditează drama incompatibilităţii dintre două spirite cu totul diferite, legate printr-o iubire imposibilă, ca în „Luceafărul” lui Eminescu.
„Riga Crypto şi lapona Enigel” este subintitulată „baladă”, însă răstoarnă conceptul tradiţional, realizându-se în viziune modernă, ca un amplu poem de cunoaştere şi poem alegoric. Poemul pare un cântec bătrânesc de nuntă, dar este o poveste de iubire din lumea vegetală, o baladă fantastică în care întâlnirea are loc în spaţiul oniric (ca în „Luceafărul”).
Structura narativă implică interferenţa genurilor. Scenariul epic este dublat de caracterul dramatic şi de lirismul măştilor, personajele având semnificaţie simbolică.
La nivelul formal, poezia este alcatuită din două părţi, fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: una consumata, împlinită, cadru al celeilalte nunţi povestite, având valoare iniţiatică, modificată în final prin căsătoria lui Crypto cu măsălariţa. Formula compoziţională este aceea a povestirii în ramă, a poveştii în poveste (nunta în nuntă).
Povestea propriu-zisă o începe menestrelul (un trubadur medieval) prin prezentarea regelui-ciupercă: „Împărăţea peste bureţi / Crai Crypto, inimă ascunsă”, înfăţişat ca un inadaptat, cu o fire ciudată, pe care supuşii îl bârfeau cu dispreţ. În antiteză cu el, lapona (locuitoare de la pol) este prezentată cu tandreţe, sugerând gingăşie şi fragilitate. Tânăra Enigel plecase din ţinuturile arctice, geroase, spre sud, în căutare de soare şi lumină şi poposeşte, în drumul său, ca să se odihnească şi să-şi adape renii, la „Crypto, mirele poienii”. Iubirea lui Crypto, fiinţă a umbrei şi a răcorii, pentru „lapona mică” devine fatală: soarele care îl surprinde lângă laponă îi înveninează sufletul şi-l înnebuneşte. Aspiraţia lui Crypto a fost prea înaltă pentru condiţia lui fragilă.
Însuşi Ion Barbu considera că acest poem este un „Luceafăr întors”, prin tematică şi prin aspiraţiile personajelor, cu rolurile însă inversate faţă de poemul eminescian. La Ion Barbu, membrii cuplului sunt antagonici (fac parte din regnuri diferite), personaje romantice cu calităţi excepţionale, dar negative în raport cu norma comună (Crypto e „sterp” şi „nărăvaş / Că nu voia să înflorească”, iar Enigel e „prea cuminte”). Numele lor cuprind şi situarea existenţială a fiecăruia: Crypto (gr. cryptos „ascuns”) înseamnă izolare, închidere, umbră, în timp ce Enigel este opusul lui, reprezintă spaţiul deschis, parcurgând un nou ciclu existenţial al cunoaşterii.
Riga Crypto reprezintă subumanul, sterilitatea inaptă pentru nuntire, o ipostază inferioara faţă de termenii eminescieni. Factorul feminin figurează ipostaza umană contrară: lapona Enigel simbolizează „natura umana plenară”, care aspiră, prin depăşirea datului existenţial, să se împlinească. Ea trăieşte în „ţări de gheaţă urgisite”, într-o zonă îndepartată de cognoscibil, ce se doreşte a fi o Walhalla ideatică, dar aspiră spre o lume solară, ceea ce înseamnă de fapt împlinirea ei. Enigel este o fiinţă a frigului, a întunericului, dar care vede în lumină puritatea, forţa universală. Riga Crypto este omul delăsător, ce nu se poate autodepăşi, molcom, liniştit: el e prototipul omului comun, ce duce o viaţă larvară. Se observă cum se dezvoltă o antiteză între „ţările de gheaţă urgisite” şi lumea vegetala a „muşchiului crud”, suficient sieşi, ascuns de lumina solară.
Tema fundamentală a poeziei este nunta dilematică, aflată sub semnul incompatibilităţii protagoniştilor cuplului. În sfera terestră, vegetală, regele ciupercă este inapt pentru nuntire, lucru rezultat din bârfa florilor şi a bureţilor: „Şi răi ghioci şi toporaşi / Din gropi ieşeau să-l ocărască, / Sterp îl făceau şi nărăvaş, / Că nu voia să înflorească”. (motivul increatului). Nunţile nu se pot împlini în această lume, ci numai în cadrul restrâns al regnului vegetal, ieşirea din domeniul energiilor latente fiindu-i fatală, personajul repetând, în alte determinări spaţiale, mitul lui Icar care se apropie prea mult de soare. Dragostea pentru lapona Enigel, imposibilă din cauza incompatibilităţii celor două personaje, se constituie într-o variantă „întoarsă” a „Luceafărului” eminescian. Ultima nuntire din poem se produce în spaţiul infernal al morţii, cu plante otrăvitoare ca şi regele ciupercă, „Laurul-Balaurul” şi „măsălariţa-mireasă”.
În opera poetului este valorificat mitul Soarelui, venerat încă din cele mai vechi timpuri, asociat cu viaţa şi cu energia cosmică. Aspiraţia spre lumina a rigăi Crypto este determinată de încercarea omului de a se autodepăşi permanent, de a se situa într-un punct de unde transcendenţa devine posibilă. Lapona Enigel îl determină pe regele ciupercă să urmărească aceeaşi propensiune spre divin şi spre imaterial. Venind din gheţurile veşnice ale Polului Nord, lapona urmăreşte firul luminii, încercând să acceadă dincolo de frumuseţea telurică; să atingă limpezimi uranice. În această interpretare, întregul poem devine o aspiraţie spre solaritate, văzută ca un mijloc de purificare spirituală şi de situare în sfera înţelepciunii de origine divină.
Impactul dintre raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto), configurat prin cele două simboluri – omul, „fiară bătrână” şi „făptura mai firavă” – se soldează cu victoria raţiunii asupra instinctului. Primul conotează sensurile raţiunii ale cărei atribute sunt „soarele-nţelept” şi „sufletul fântână”; lapona Enigel întruchipează gândul eliberat prin aspiraţie spre lumină şi cunoastere de ispitele instinctuale simbolizate de somn şi umbră.
În opinia lui G.Călinescu, amestecul de regnuri din balada „Riga Crypto şi lapona Enigel” este de factura romantică şi are rol de cunoaştere a unui alt univers. Accentul în aceasta balada cade pe antagonismulu slab-puternic. Prin intermediul acestui poem, Barbu neagă o întreagă tradiţie literară: înlocuind ideea impusă în literatură că dragostea este un miracol în sine, poetul prezintă drama incompatibilităţii şi legea nemiloasă a iubirii (supravieţuieste cel puternic, iar cel slab este sacrificat).