Rezolvare subiectul 1:
1. Când îi cer explicaţii, se înroşeşte tot şi se eschivează. (cer = verb la persoana I, singular; omonim lexico-gramatical)
2. Virgula folosită în versul „Cântecul trist, cântecul cel mai trist” are rolul de a izola, parţial doar, întrucât cea de-a doua virgula cerută de situaţia gramaticală lipseşte, apoziţia dezvoltată „cântecul cel mai trist” de determinantul sau („cântecul trist”). Sintagma „cântecul cel mai trist” este, aşadar, o lămurire asupra primei sintagme, având, de asemenea, şi rol de gradare a intensităţii.
3. viaţă de câine; pe viaţă; în viaţă; de-o viaţă, a lua viaţă
4. În poezia lui Ion Vinea sunt prezente tema melancoliei şi cea a toamnei, care declanşează melancolia eului liric şi care declanşează monotonia bolnăvicioasă în planul exterior ( „arborii neajunşi la cer”, „turmele ce-şi pasc soarta”, „frunzele care se dau în vânt” ).
5. Mărci ale subiectivităţii: „în mine”, „(nu)-mi” (pronume personale, persoana I, singular)
6. Expresivitatea rezultată din repetiţia prepoziţiei „între” în ultima strofă a poeziei (anaforă) constă în sublinierea ideii că intreaga natură este cuprinsă de tristeţea toamnei. Atât lumea vegetală, prin „arborii neajunşi la cer”, cât şi lumea animală, prin „turmele ce-şi pasc soarta”, şi chiar şi elementele naturii, prin „apele ce-şi urmează albia”, sunt cuprinse de vraja morbidă a anotimpului.
7. Tristeţea eului poetic, care „întârzie” în planul său interior, este transpusă în planul exterior şi corelată cu toamna târzie. Aşa cum întreaga natură aşteaptă prima zăpadă din an pentru a se sparge monotonia existenţei, pentru a rupe şirul de zile derulate identic, una după cealaltă, la fel şi fiinţa aşteaptă „sărutul” care să îi încălzească sufletul. În aşteptarea elementului salvator (iarna, respectiv sărutul), cele două planuri au atitudini diferite. Astfel, lumea interioară, a sentimentelor pare a acumula din ce în ce mai multă melancolie, aspirând tristeţea peisajului tomnatic, astfel încât omul pare a avea un aer bolnăvios. Pe de altă parte, natura îşi urmează vechiile obiceiuri şi nu manifestă nici revoltă, nici nerăbdare, acestea fiindu-I atribuite de către privitor, ca urmare a sentimentelor proprii de nelinişte şi tristeţe.
8. Elegia este specia poeziei lirice care exprimă sentimente de melancolie, tristeţe şi care reflectă o orientare a eului liric către visare şi izolare, sub impulsul unui pesimism continuu şi a obsesiei pentru moarte.
Eul liric din poezia Declin trăieşte o tristeţe anonimă, vagă, continuă, demult uitată în sine ( „o tristeţe întârzie în mine” ), care îl determină să observe doar ceea ce este deprimant şi dureros în jurul său (“cântecul cel mai trist”, „glasul sterp”, „frunzele care se dau în vânt” ). Imaginea creată de aceste versuri este aceea a unei bucăţi de lume cuprinse de melancolie şi care, pentru a se salva, se „dă în vânt”, renunţă aşadar. Utilizarea acestei din urmă expresii poate conduce către ideea că eul liric este interesat el însuşi de posibilitatea sinuciderii. Prezenţa acestor trăsături demonstrează caracterul elegiac al poeziei.
9. Limbajul poetic în textul lui Vinea este caracterizat în principal de expresivitate, autorul nelăsând cititorului doar indici asupra ceea ce doreşte să exprime, ci numindu-şi sentimentele în mod direct. Elementele cadrului natural sunt numite şi nu doar sugerate, ca în poeziile simboliste, de exemplu. Cuvintele din poezia lui Vinea sunt, în cea mai mare parte, folosite cu sensurile lor denotative, termenii îşi menţin proprietăţiile, acest lucru având drept efect o exprimare coerentă, concisă. Unele sintagme sunt totuşi destul de dure („glasul sterp”, „umilinţa tălăngilor”, „arborii neajunşi la cer”, „turmele ce-şi pasc soarta”). Puse sub semnul metaforic al titlului, Declin, imaginile sugerează destrămarea lentă a fiinţei, oboseala existenţială, pustietatea, pentru că „E toată viaţa care doare aşa / Zi cu zi pe întinderea stepelor”…
Rezolvare subiectul 2:
Argumentativ: Timp
Conform concepţiei lui Eugen Lovinescu, derivată din teoria sincronismului şi a imitaţiei din literatura română, cultura, civilizaţia, întreg globul şi, individual, noi înşine, trebuie să luam parte la ritualul naturii universale condus de timp. Sunt de părere că ideea evidenţiată de Eugen Lovinescu poate fi aplicată în realitatea cotidiană, în primul rând pentru că discuţiile despre timp sunt permanent actuale, iar în al doilea rând pentru că în ziua de azi, mai mult ca oricând, totul se derulează cu o viteză incredibilă, de la tehnologie la viaţa de zi cu zi a oamenilor. Avem maşini din ce în ce mai puternice, clădiri cât mai înalte, dispunem de tehnologii de ultimă ora şi fie că suntem pregatiţi, fie că nu, trebuie să ne conformăm. Pe de altă parte, dacă nu am face asta, am fi priviţi ca „demodaţi” de cei din jur, dar totodată am pierde foarte multe lucruri, care într-o existenţă banală ar fi probabil de neimaginat.
Noţiunea de timp este, pentru omul a cărui condiţie este una limitată, muritoare, vagă, greu de precizat ca durată şi manifestare, căci timpul este infinit. Timpul este într-o perpetuă modificare, transfigurare, ia noi forme. Pe zi ce trece, totul capătă o noua înfăţişare; moderna, inovatoare, total diferită de ceea ce a fost ieri, dar şi de ceea ce va fi mâine. Noi, ca pionii pe tabla de şah a marelui timp, avem drept fatalitate înlănţuirea aceasta, devenită zbucium în zilele noastre.
În concluzie, pentru o comuniune armonioasă cu ceea ce vine, cu ceea ce încă nu poţi să cunoşti astăzi, trebuie să te adaptezi, să te schimbi, să porţi măşti noi pentru ceea ce va fi mâine. Şi iată cum timpul, ceva ce nu poate fi atins, prins, micşorat sau mărit, devine o oglindă clară, deschisă a ceea ce ai fost până în momentul când acum se preface în atunci, azi în ieri, mâine în azi, va fi în a fost…
Rezolvare subiectul 3:
Paralelă între două texte poetice moderniste: Testament de Tudor Arghezi şi Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga
Arta poetică (din latină ars poetica; franceză l’art poétique) ori poetica este un concept cu caracter normativ, specific esteticii ce desemnează un ansamblu de reguli privind creaţia poeziei, sau, în general, tehnica literaturii – cu abordări dinspre genuri sau specii literare, dinspre prozodie, figuri de stil, compoziţie, stilistică –, în funcţie de doctrinele şi dogmele curentelor înregistrate în plan diacronic: clasicismul, romantismul, realismul, parnasianismul, simbolismul, expresionismul, suprarealismul, dadaismul, paradoxismul etc.
Prima Artă Poetică a fost semnată de Aristotel, în orizontul anului 330 î. H., axându-se pe conceptul de mimesis («arta – imitare a naturii»). Alte celebre arte poetice – pentru literaturile antice – au ca autori pe Horaţiu (Epistola către Pisoni), Quintilian ş.a.
Tudor Arghezi este autorul a numeroase arte poetice: Testament, Rugă de seară, Incertitudine, Epigraf, Flori de mucigai, Cuvânt, Poetului necunoscut, Horă de poeţi etc.
În fruntea volumului de debut, Cuvinte potrivite, din anul 1927, Tudor Arghezi plasează cea mai interesantă dintre artele sale poetice, Testament, un poem esenţial pentru întregul său program estetico-literar. În „deschiderea“ Testamentului arghezian, cartea – ca bun testamentar transmis fiului – se revelă simbolic în treaptă întru cunoaştere veridică, în prim-hrisov «al robilor cu saricile pline de oseminte» transmise în fiinţa poetului.
Tatăl-poet lasă moştenire fiului nu orice fel de carte, ci cartea-tezaur întru cunoaştere a neamului său din temelia piramidei sociale, carte oglindind «seara răzvrătită» a strămoşilor ce au urcat «pe brânci», prin „râpile“ / „gropile adânci“ ale istoriei. Rostul cărţii este clar expus:
„Ca să schimbăm, acum, întâia oară, / Sapa-n condei şi brazda-n călimară. De aceea, Bătrânii-au adunat, printre plăvani, / Sudoarea muncii sutelor de ani.” Aici, pentru «urmaşii stăpâni», nu robi ca până acum, răsar «cuvinte potrivite şi leagăne…», desigur, «din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite». Arta poetică argheziană constă în valorificarea, rafinarea, sublimarea tuturor elementelor ce intră în sfera realităţii pure, neînfrumuseţate romantic, sămănătorist etc., îndeosebi a elementelor ce aparţin apoeticului, urâtului, grotescului, infernalului / monstruosului etc.:
„Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. / Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere. / Am luat ocara, şi torcând uşure / Am pus-o când să-mbie, când să-njure.”
Discursul fixează esenţa poeticului, condiţia creatorului, raportul lui cu propria artă şi cu lumea, speculând asupra tehnicii, materia¬lelor şi practicilor poetice; dincolo de „poezia despre poezie”, textul se construieşte ca o amplă meditaţie asupra destinului colectivităţii, a relaţiei individualităţii creatoare – artistul – cu naţia, văzută în simultaneitatea generaţiilor ei trecute şi viitoare, a istoriei colective, ca progresivă înălţare prin cultură. În centrul discursului, vocea lirică e cea a poetului-bard, conducător al cetăţii şi mediator în relaţia ei cu Dumnezeu şi cu strămoşii. Toate aceste aspecte orientează, în tradiţie romantică, viziunea despre poezie spre o dimensiune socială. Metafora centrala a poeziei este cartea, sinonima cu poezia. Ea este unicul bun lăsat moştenire pentru a-şi îndeplini cu prioritate rolul de liant între generaţii, de la eul creator la „fiul” căruia îi este destinată şi împreună cu „străbunii” pe care-i eternizează. Opera e cea care exprima şi construieşte conştiinţa unităţii de neam, sublimată şi spiritualizată prin arta. Timpul creaţiei, al transmiterii ei testamentare si al istoriei în dubla dimensiune, trecutul şi viitorul, se comprimă, într-un moment de graţie, acelaşi cu momentul adresării oraculare:
„Nu-ţi voi lasa drept bunuri după moarte / Decât un nume adunat pe-o carte”.
Pentru a sublinia valoarea şi, îndeosebi, implicaţiile pe care moştenirea le are asupra vieţii moştenitorului, poemul stabileşte o succesiune de echi¬valente ale „cărţii”: cartea-treapta, cartea-hrisovul vostru cel dintâi, cartea – cuvinte potrivite, cartea – dumnezeu de piatră, cartea – rodul durerii de vecii întregi, cartea – slova de foc si slovă făurită. Însumate, aceste succesive echivalări dau definiţia poeziei. Cartea-treaptă este cea care-i va da moştenitorului conştiinţa filiaţiei, aşezându-l în locul cuvenit, de urmaş al poetului, el însuşi succesor al „străbunilor” asumaţi. Veriga de legătură între generaţii şi timpuri istorice cres¬cute organic, treapta este, totodată, cea care înlesneşte urcuşul pe „râpi şi gropi adânci”, accelerează progresul şi schimbă suitul pe brânci în zvelt urcuş. Treapta e, implicit, o amintire a veacurilor grele, a existenţei îngenuncheate şi împovărate a părinţilor pentru care drumul „prin râpi şi gropi adânci” a însemnat sacrificiu asumat cu nădejdea spre un viitor mai bun. Ea legitimează existenţa, statutul, drepturile şi privilegiile moştenitorului, fiind primul lui „hrisov” şi întâiul înscris oficial al naţiei.
Act cu valoare juridică, purtând însemne voievodale, cartea-hrisov îl atestă pe posesorul ei drept urmaş legitim de creator, cu dreptul asupra numelui si a originii sale şi, implicit, cu obligaţia de a-şi cinsti înaintaşii. Transferul pronominal, de la „tu” la „voi”, subliniază încărcătura metaforică substantivului „fiu”, semn generic pentru posteritate, spre care, de fapt, se orientează mesajul eului liric: „Aşeaz-o cu credinţa căpătâi / Ea e hrisovul vostru cel dintâi, Al robilor cu saricile pline / De osemintele vărsate-n mine.” Superba imagine a poetului – osuar viu, depozit în care s-au sintetizat şi decantat „străbunii” din „sutele de ani” – sugerează că moştenirea „cărţii” se va dubla, asigurând, astfel, continuitatea neîntreruptă a „neamului”.
Concentrată asupra cărţii transmise, strofa următoare clarifică statutul operei şi pe cel al artistului, văzut în dimensiuni demiurgice, drept cel ce face poezia însăşi. Cartea trecuta în proprietatea urmaşului e una întemeietoare in ordine culturală. Anterioare ei sunt sapa, brazda, plăvanii, su¬doarea seculara a muncii brute. Opera, poezia sunt, prin urmare, nu numai produsul individualităţii creatoare, fruct al artistului singular, ci şi rod al sintezei istorice, salt produs în urma trudei acumulate prin veacuri şi orientate „obscur” spre un îndepărtat ideal creator. Poezia va răscumpăra astfel un întreg trecut osândit, îl va eterniza, sublimându-i suferinţa şi truda: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară, / Sapa-n condei şi brazda-n călimară, / Bătrânii au adunat, printre plăvani, / Sudoarea muncii sutelor de ani. / Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / Şi leagăne urmaşilor stăpâni”.
Însemn cu puteri magice, cartea e, totodată, singura capabilă să schimbe condiţia posesorului ei, făcând din el primul „urmaş stăpân” într-o lunga filiaţie de „robi”.
Creaţia artistică va întrebuinţa un material lingvistic vechi, aspru, limba rudimentară a muncii cotidiene, pe care însă o va şlefui, scoţându-i la lumină potenţialul expresiv: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / Şi leagăne urmaşilor stăpâni.” Păstrând nealterată seva primitivă a „graiului”, imprecaţia şi forţa lui mobilizatoare, poezia va îndulci rudimentarul şi va lumina limbajul. Vor rezulta „cuvinte potrivite” – sintagma ce dă titlul volumului din 1927. Arta versului, văzută de Arghezi drept meşteşug artizanal, înseamnă selecţie, şlefuire, cântărire a sensurilor, potriveala unor cuvinte scânteietoare, asemenea pietrelor preţioase. Joc superior, poezia înfrumuseţează tot ce atinge, transfigurează alchimic, după o formula misterioasă, mizeriile fetide, realităţile insalubre, materiile descompuse. Ea are puterea de a înnobila, aşadar, nu numai pe fiul-cititor, ci însăşi lumea: „Făcui din zdrenţe muguri si coroane. / Veninul strâns l-am preschimbat in miere, / Lăsând întreaga dulcea lui putere. // […] Din bube, mucegaiuri si noroi / Iscat-am frumuseţi si preţuri noi.” Verbul poetic îşi trage sevele de pretutindeni, chiar şi cele mai întunecate aspecte ale lumii fiind generatoare de artă. În acest punct, concepţia argheziană despre poezie se vădeşte tributară poeţilor blestemaţi.
„Cenuşa morţilor”, element rezidual, devine, prin poezie, „Dumnezeu de piatră”; prin carte se eternizează monumental trecutul, se instituie, ca supremă datorie, cultul morţilor. Poezia este, astfel, un martor înalt, transcendent, ce supraveghează lumea comună şi viaţa trăită. Ea va păstra permanent două feţe – trecutul şi viitorul, profanul şi sacrul, suferinţa şi răscumpărarea, efortul şi jocul, frumosul şi urâtul – fiind şi o sinteză a lumii, un punct nodal al istoriei: „Hotar înalt, cu două lumi pe poale, / Păzind în piscul datoriei tale.” Prin forţa Verbului poetic, cartea concentrează şi dă expresie sublimată, muzicală, „durerii surde şi amare”, trăite, dar nerostite vreodată în trecut. Mesajul ei, exprimat de către „o singura vioară”, , e un memento ce pedepseşte „odrasla vie a crimei tuturor” şi, în aceeaşi măsură, eliberează: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Şi izbăveşte-ncet, | pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor. / E-ndreptăţirea ramurei obscure / Ieşită la lumina din pădure / Şi dând la vârf, ca un ciorchin de negi / Rodul durerii de vecii întregi”. Produs superior al suferinţei însumate în timp, poezia este suferinţa însăşi. Violenţa ei verbală este un „bici răbdat”, întors, la fel de usturător, în mustrarea eternă a cuvintelor. În egală măsură, versul e un mod de a concilia, aşa cum numai arta o poate face, contradicţiile existenţei. Poezia, în definiţie argheziană e, concomitent, pedeapsă şi iertare, trecut şi viitor, robie şi putere, origine joasă şi imperiu aristocrat. „Domniţa” languros întinsă „pe canapea” şi „robul” scriitor se întâlnesc într-o virtuală confrerie – pacea cărţii, a lecturii ei.
Finalul poemului oferă o nouă definiţie a poeziei, văzute în procesul facerii ei: „Slova de foc si slova făurită / împărechiate-n carte se mărită, / Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.” Sinteză subtilă a harului divin, a inspiraţiei („slova de foc”), şi a artizanalului, a muncii asupra cuvântului făcută de un poeta artifex („slova făurită”), poezia presupune forjarea la temperaturi înalte, intr-o inseparabila uniune – „Ca fierul cald îmbrăţişat de cleşte” – a talentului dăruit şi a muncii trudnice. Creatorul cărţii nu poate fi decât cel ce încheie filiaţia seculara a robilor, ultimul dintre cei ce au suferit: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte”. După el, fiul cititor va fi întemeietorul unei dinastii de domni, făcut astfel prin cultură, poezie şi prin jertfa celor de dinaintea lui.
Expresivitatea poeziei constă în materialitatea imaginilor poetice („ca un ciorchin de negi”, „se mărită ca fierul cald îmbrăţişat de cleşte”). Relaţia materie – spirit configurează întreg discursul liric în două câmpuri semantice dominante: al materiei şi al spiritului. Întreaga structură poetică este alcătuită prin contopirea miraculoasă dintre aceste două universuri.
Dacă lirica argheziană oglindeşte frumuseţea lumii într o manieră tipică, uimitoare, ca tot ce poate fi mai de preţ pentru a fi lăsată moştenire, arta poetică blagiană tratează poezia ca pe o treaptă de lansare spre universul mistic, superior, continuu abordată şi fără încetare dorită.
Volumul de debut în poezie al lui Lucian Blaga, Poemele luminii (1919), se deschide cu o remarcabilă ars poetica a expresionismului, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, în care se oglindeşte şi faimoasa potenţare a misterului, exprimată totodată şi în registrul aforismului, din Pietre pentru templul meu (din acelaşi an) şi are rol de program (manifest literar), realizat însă cu mijloace poetice:
„Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare». Rostul / misia poeziei expresioniste, rod al luminii cunoaşterii „luciferice“, ori „paradisiace“, este schimbarea a tot ce-i neînţeles în «ne-nţelesuri şi mai mari», prin iubire de «flori şi ochi şi buze şi morminte»”
Enumerarea nu este întâmplătoare, căci realul vizat prin sinecdocă are patru cardinale repere: floarea – ca punct iniţial, „epifanic“, „primăvară“, sau „vară“, ori „toamnă“, cu fragranţa vieţii; ochiul – bază a receptării, a cunoaşterii de orizonturi; buzele – „treaptă“ a senzorialului / carnalului, „garoafă“ a rostirii, a exprimării sinelui etc.; mormântul – punct terminus al vieţii, loc al ocultării, al trecerii din «Ţara-cu-Dor» în «Ţara-fără-Dor», spaţiu al metamorfozelor ens-ului uman, al „transcenderii“ etc. Catharsis-ul blagian este rezultatul trăirii în tot mai «largi fiori de sfânt mister», condiţie sine qua non a poeziei expresioniste.
Autorul îşi exprimă în mod direct concepţia despre poezie (principiile de creaţie: elemente de laborator poetic, surse de inspiraţie, teme, modalităţi de creaţie şi de expresie; rolul social al poeziei) şi despre rolul poetului (relaţie poet-creaţie/inspiraţie; raportul poetului cu lumea sau cu divinitatea; rolul său social).
La nivel ideatic, artele poetice se axează asupra a două universuri complementare: poezia şi poetul. În funcţie de termenul care deţine rolul determinant, ne aflăm în faţa unei arte poetice clasice (despre poezie) sau moderne (relaţia poetului cu lumea şi cu opera sa).
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului: cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire.
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază eul liric): pronumele personal la persoana I singular, adjectivul posesiv la persoana I, verbele de prezent, persoana I singular, alternând spre diferenţiere cu persoana a III-a; topica afectivă / cezura.
Lucian Blaga a avut o preocupare intensă pentru filosofie mai ales în legătură cu problema cunoaşterii (cea paradisiacă şi cea luciferică). Alternanţă între persoana I singular şi persoana a III-a plural denotă caracterul filosofic al acestei poezii, care reprezintă metaforic opoziţia dintre cunoaşterea luciferică („eu”) şi cunoaşterea paradiziacă („alţii”). Cunoaşterea paradiziacă este pentru Blaga logică, raţională, în timp ce cunoaşterea luciferică nu are ca scop desluşirea misterului, ci amplificarea acestuia.
Titlul acestei poezii este o metaforă revelatorie care exprimă ideea cunoaşterii luciferice. Pronumele personal “eu” este aşezat orgolios în fruntea primei poezii din primul volum, adică în fruntea operei. Plasarea sa iniţială poate corespunde influenţelor expresioniste (exacerbarea eului – trăsătură expresionistă) şi exprimă atitudinea poetului filosof de a proteja misterele lumii, izvorâtă din iubire. Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă refuzul cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea luciferică. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este adâncirea tainei care ţine de o voinţă de mister specific blagiană.
Sensul incipitului este îmbogăţit prin lanţul metaforic şi completat prin versurile finale: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii /…./ căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Poezia este un act de creaţie, iar iubirea o cale de cunoaştere a misterelor lumii prin trăirea nemijlocită a formelor concrete. Poezia înseamnă intuirea în particular a universalului. Metaforele enumerate surprind temele majore ale creaţiei poetice, imaginate ca petalele unei corole imense care adăposteşte misterul lumii: „flori” – viaţa / efemeritate / frumos, „ochi” – cunoaşterea / contemplaţia poetică a lumii, „buze” – iubirea / rostirea poetică, „morminte” – tema morţii / eternitatea.
Din punct de vedere compoziţional, poezia are trei secvenţe marcate de obicei prin scrierea cu iniţială majusculă a versurilor. Pompiliu Constantinescu reduce tehnica poetică la „o amplă comparaţie, cu un termen concret, de puternic imagism, şi un termen spiritual de transparentă înţelegere”.
Prin Testament de Tudor Arghezi şi Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga, autorii încearcă să se autodefinească sau să îşi traducă poetica. Poezia ca frumuseţe pură a universului pământean, ca o carte de căpătâi şi moştenire de o valoare inestimabilă – la Arghezi şi o aprofundare a misterului ca raportare la divinitate, ca univers inaccesibil, dar cu infinite porţi întredeschise – la Blaga, arta poetică se regăseşte, iată, în două exemple de referinţă, prin stiluri caracteristice marcante pentru fiecare condei în parte.