Rezolvare subiectul 1:
1. palat; buzdugan; crăiasă
2. Cele două puncte de la sfârşitul primului vers marchează o pauză în vorbire, având rolul de a introduce enumeraţia realizată de următoarele trei versuri.
3. a pune pe gânduri; a cădea pe gânduri; a zbura ca gândul şi ca vântul; a bate gândul
4. teme/motive literare: creaţia, menirea poetului, cuvântul
5. Prezenţa eului liric este marcată de verbele şi pronumele la persoana I singular: „le momesc”, „le strunesc”, „m-”, „mă”.
6. Metafora „surugiu la cuvinte” sugerează rolul poetului şi anume acela de a conduce cuvintele şi de a le potrivi cât mai bine în rime şi versuri.
7. Poezia este o artă poetică deoarece ideile poetice cuprinse în text fac referire la modul în care este realizată creaţia, dar şi la menirea poetului. Creaţia este văzută ca un basm, iar menirea poetului este aceea de a-şi folosi toate darurile în migăloasa muncă de a potrivi cuvintele, în rime şi versuri pentru a umple „albele pagini”.
8. Strofa finală începe cu îndemnul „Loc,loc!”, menit să anunţe sosirea rădvanului dar şi destrămarea a tot ce se realizase, fapt subliniat de metafora „se destramă crăiasa de imagini”. De acum se instalează un haos, redat prin personificarea „Amuţesc, speriaţi, zurgălăii de rime”, se pare că rimele nu mai au aceeaşi valoare, iar cuvintele se rup unele de altele („Chingile se rup, caii răzvrătiţi, cuvânt de cuvânt.”) În ultimele versuri apare dezamăgirea că deşi poetul şi-a pus în slujba poeziei toate darurile, totul dispare rămânând doar urme pe paginile albe.
9. Poezia aparţine tradiţionalismului prin tematică, poezia văzută ca un basm şi prin tonalitatea elegiacă din final, când predomină sentimentul de tristeţe deoarece poetul nu a reuşit să creeze ce şi-a propus, totul se destramă, iar paginile care trebuiau umplute rămân albe.
Rezolvare subiectul 2:
Argumentativ: Ura
Mă număr printre cei care susţin ideea enunţată în citatul dat şi anume aceea că iubirea, de orice fel, este sentimentul care luminează şi face viaţa mai frumoasă, pe când ura nu face altceva decât să aducă amărăciune şi frustrare în viaţa oamenilor.
În primul rând, atât iubirea pe care o dăruim cât şi cea pe care o primim, ne face să privim viaţa şi din alte puncte de vedere şi să uităm de lucrurile materiale. Aşa, noi oamenii, ne dăm seama că având iubire avem o viaţă frumoasă şi învăţăm să preţuim momentele cu adevărat minunate. Acest lucru îl poate face orice tip de iubire, fie ea părintească, pasională, pentru prieteni sau pentru oricare dintre semenii noştri, dar consider că dacă în viaţa unui om se regăsesc toate acestea, acel om poate spune că este cu adevărat împlinit. Fireşte că iubirea aduce şi suferinţă, dar numai cunoscând toate trăirile pe care iubirea le aduce ne vom da seama că nu există sentiment mai înălţător ca acesta.
În ceea ce priveşte ura, opinez că nu ar trebui să existe în viaţa noastră întrucât ne face să uităm de noi, să nu acordăm atenţie lucrurilor frumoase din viaţă şi să ne concentrăm doar pe a le face rău celor din jurul nostru. Astfel nu vom deveni decât nişte oameni frustraţi care îşi vor da seama în final că viaţa a trecut pe lângă ei şi nu s-au bucurat de lucrurile cu adevărat importante.
Aşadar, fiecare are dreptul de a alege ceea ce face cu viaţa lui dar în cele din urmă toţi ne vom da seama că prin iubire toate lucrurile frumoase sunt posibile, că acest sentiment ne face mereu să tresărim de emoţii şi ca nu mai există vreunul care să dea mai multă frumuseţe vieţii, pe când ura ne va aduce doar o viaţă tristă şi întunecată.
Rezolvare subiectul 3:
Demonstraţia apartenenţei unui text liric studiat la estetica direcţiei tradiţionaliste
Ion Pillat este un poet tradiţionalist a cărui activitate literara poate fi încadrată în perioada interbelică. Opera sa se află la confluenţa curentelor literare, înglobând elemente romantice, parnasiene, simboliste clasice, dar şi motive autohtone, deci tradiţionaliste.
Poetul debutează cu volumul „Visări păgâne” în 1912 după care urmează „Eternităţi de-o clipă” unde se observă ataşamentul lui faţă de simbolism. Poezia maturităţii este reprezentată de volumele „Grădina între ziduri” şi „Pe Argeş în sus” unde se evidenţiază foarte bine legătura cu pământul şi locurile natale. Volumul „Biserica de altădată” reliefează ortodoxismul, iar „Limpezimi” şi „Poeme într-un vers” sunt volume de orientare clasică.
Poezia „Aci sosi pe vremuri” face parte din volumul „Pe Argeş în sus” apărut în 1923. Acest volum este reprezentativ pentru tradiţionalismul poetului întrucât poeziile incluse realizează imaginea spaţiului natal, casa părintească, natura câmpenească însufleţită de amintirile copilăriei.
Temele predilecte ale liricii lui Ion Pillat sunt: timpul, spaţiul natal şi reînvierea trecutului acestea fiind regăsite şi în poezia „Aci sosi pe vremuri”. Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului asociată cu repetabilitatea destinului uman, ciclicitatea vieţii.
Titlul este o sintagmă ce fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi evocată (timp şi spaţiu mitic, nedefinit), prin indicii de spaţiu (adverbul de loc cu formă regională „aci”), de timp (locuţiune adverbială de timp „pe vremuri”) şi forma verbală de perfect simplu („sosi”). Acestea sugerează că existenţa umană se bazează pe experienţe repetabile, reluate şi retrăite de fiecare generaţie în parte care simte şi trăieşte asemenea predecesorilor.
Compoziţional, poezia este alcătuită din nouăsprezece distihuri şi un vers final având rolul de laitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe poetice: incipitul, evocarea iubirii „de ieri” a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea „de acum” a tinerilor şi epilogul poeziei. Cele două planuri, trecutul şi prezentul sunt redate succesiv ceea ce accentuează ideea de ciclicitate a vieţii şi a iubirii. Se utilizează elemente de simetrie şi opoziţie a planurilor construite pe relaţia „atunci” – „acum”. Elemente de recurenţă sunt spre exemplu motivul clopotului, însoţind două momente esenţiale ale existenţei umane – nunta şi moartea, simbol al trecerii timpului şi laitmotivul din versul final.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează prin intermediul unei metafore: „casa amintirii”, spaţiul rememorării nostalgice a trecutului. Aceste prime versuri reprezintă un pastel în care este descrisă casa ce arată imaginea unor amintiri.
Elementele asociate casei „obloane”, „poartă”, „zăvor”, versul „Păianjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor” şi personificarea „îmbătrâniră plopii” sugerează trecerea timpului, degradarea elementelor survenită odată cu trecerea timpului; se conturează astfel o imagine a unui loc pustiu şi părăsit, dar se şi accentuează ideea de spaţiu privilegiat, izolat, accesibil numai urmaşului care poate reînvia trecutul în amintire.
Trecutul este activat prin prezentarea bunicii cu nume mitologic Caliopy (muza poeziei şi a elocinţei în mitologia greacă).
Urmează o zonă narativ-epică unde se poate urmări întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de altădată. Totul se desfăşoară respectând un ceremonial. Bunicul aşteaptă sosirea berlinei din care coboară tânăra „în largă crinolină”. Prezenţa berlinei accentuează imaginea trecutului. Bunicul îi recită iubitei capodopere ale literaturii romantice, iar sunetul clopotului însoţeşte protector cuplul de îndrăgostiţi. Aceştia par că vor să conserve momentele, dar trecerea timpului a afectat până şi această atmosferă de basm. Meditaţia poetică, tonalitatea elegiacă evidenţiază ideea că eternizarea fiinţei umane este posibilă doar prin iubire. Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmată în versul următor de revenirea la realitatea timpului care trece ireversibil: „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână”, portretele fiind singurele care păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor(„Ce straniu lucru: vremea! – Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în ştersele portrete.”)
Prin intermediul unei comparaţii se realizează o paralelă trecut-prezent şi se face trecerea la planul prezentului: „Ca ieri sosi bunica…şi vii acuma tu”. Ca într-un ritual, nepoţii repetă gesturile bunicilor. Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară acum din trăsură, iar îndrăgostitul îi recită poeme simboliste. Din portretul fizic al iubitei se reţine doar detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, ieri „ochi de peruzea”, acum „ochi de ametist”.
Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi sugerează repetabilitatea existenţei umane, iar versul final accentuează trecerea iremediabilă a timpului („De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”).
Muzicalitatea e conferită atât de elementele prozodiei clasice – rima împerecheată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe, de motivul clopotului care este un posibil refren cât si de numele cu sonoritate din secolul al XIX-lea (Eliad, Le lac, Sburătorul) şi moderne de la începutul secolului al XX-lea (Francis Jammes, Horia Furtună)
La nivel morfo-sintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent evocate în poezie. Verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de iubire („vii”, „calci”) fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi”, „te recunoşti”). Verbele la perfectul simplu („sosi”, „sări”, „spuse”) au rolul de a reda rapiditatea gesturilor.
O particularitate a nivelului lexical este folosirea cuvintelor arhaice şi regionale în evocarea trecutului: „haiduc”, „poteră”, „berlină”, „crinolină”.
Din punct de vedere stilistic, la nivel structural se utilizează paralelismul, simetria, antiteza, iar dintre figurile de stil se foloseşte cu precădere metafora: „casa amintirii”, „ochi de peruzea”, „ochi de ametist” şi comparaţia care susţine ideea ciclicităţii („Ca ieri sosi bunica …şi vii acuma tu”).
În concluzie, prin tematică – amintirea trecutului, evocarea copilăriei, ciclicitate, simetria poveştilor şi tonalitatea elegiacă poezia „Aci sosi pe vremuri” aparţine liricii tradiţionaliste.