Rezolvare subiectul 1:

1. Consider că uneori chipul iubirii e schimbător.
Îl doare la inimă când vede atâta risipă.
2. Cratima din structura ,,mi-am făurit” are rolul de a marca grafic despărţirea a doua părţi de vorbire diferite: pronumele ,,mi” de verbal auxiliar ,,a avea”.De asemenea, cratima s-a folosit şi pentru păstrarea ritmului şi măsurii poeziei.
3. locuţiuni/expresii: a fi bătut în cap, a bate palma, a bate o carte, a bate pasul pe loc.
4. Măsura este 10 -11 silabe, iar rima este îmbrăţişată.
5. Comparaţia ,,ca faldul unui steag” evidenţiază expresiv însuşirea, trăsătura fízică, ajutând la creionarea autoportretului. Anii care au trecut şi-au lăsat urmele , timpul se scurge implacabil pentru om.
6. Titlul poeziei ,,Autoportret romantic” este sugestiv, deoarece într-o manieră nostalgică poetul îşi conturează imaginea. Poezia nu este numai un autoportret creionat de amintirea celui ajuns la vârsta senectuţii, fiind sugerată şi ideea timpului ce se scurge ireversibil. Textul ia forma unei confesiuni, unui monolog, creionând în tuşe grave propriile trăsături fizice, dar într-o viziune romantică, dovadă fiind motivul visului (,,Visez mereu, că visul mi-e trezie”).
7. Expresivitatea se realizează în textul poetic dat cu ajutorul figurilor de stil, precum epitetul cromatic ,,păr alb”, metaforele ,,bătrâneţe bravă”, ,,bântuita navă”, comparaţiile ,,ca faldul unui steag”, ,,ca în toiag”. Expresivitatea se referă şi la capacitatea limbajului poetic de a exprima într-o manieră plastică idei cu maximă încărcătură afectivă şi subiectivă.
8. În prima strofa se realizează autoportretul artistului, prin conturarea atât a trăsăturilor fizice (epitetul cromatic ,,păr alb”, metafora ,,chip uscat”), cât şi a celor morale (meafora ,,inimă ratacită”, ,,pieptul liber”). Elementele naturii ajută şi ele la creionarea autoportretului – metafora ,,pajişte firavă’’. Talazurile, nava, steagul sunt elemente care atestă trecerea timpului, dar creează şi o stare de singurătate, apăsare, punând în lumină propria stare sufletească.
9. Poezia ,,Autoportret romantic” este o artă poetică chiar dacă interesul este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume, poet-creaţie. Prin mijloacele artistice, sunt redate propriile idei despre lume, singurul sprijin la bătrâneţe fiind creaţia sa (,,Mă sprijin în condei ca în toiag”).

Rezolvare subiectul 2:
Argumentativ: Viitor
Fragmentul dat exprimă ideea conform căreia viitorul fiecărei persoane este influenţabil, prin voinţa proprie a individului, care îi determină acestuia acţiunile din prezent.
Una din principalele învăţături spirituale se referă la liberul arbitru, în baza căruia fiecărei persoane îi este asigurată libertatea de acţiune la toate cele trei niveluri de manifestare: gândire, expresie şi comportament. Constrângerile aplicate acestor libertăţi sunt de obicei exterioare şi ţin de elemente cu neputinţă de a fi controlate de către persoana aflată în cauză.
Acceptându-se ideea de liber arbitru şi, odată cu aceasta, implicaţiile aferente, unul din principiile mereu valabile în viaţă este cel al acţiunii şi reacţiunii. Astfel, deşi efectele pe care gesturile sau dorinţele noastre le au în viitor sunt în principiu imprevizibile, fiinţa omenească are capacitatea de a-şi înţelege propriile intenţii şi de a aprecia eventualele consecinţe. De asemenea, conştiinţa poate juca un rol important în structura decizională, acţionând în anumite cazuri ca o înfrânare a unui impuls considerat negativ sau, alteori, ca un imbold spre a săvârşi binele.
Privind din perspectiva psihologică, „forma” pe care „lutul” vieţii fiecărui individ o poate lua, se identifică cu personalitatea acestuia. Aceasta este flexibilă, în funcţie de variaţia şi contextul deciziilor luate; de exemplu, o hotărâre de a renunţa la o carieră de succes din motive principiale va da o notă de integritate înfăptuitorului.
În concluzie, se poate spune faptul că ideea expusă de către Liviu Rebreanu se aplică tuturor oamenilor, fiecare fiind responsabil de modul în care îşi modelează propria existenţă şi, în acelaşi timp, de rezultatul muncii sale.

Rezolvare subiectul 3:
Rolul lui Titu Maiorescu în impunerea unei noii direcţii în literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea; „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”)
Critic în adevăratul sens al cuvântului, Titu Maiorescvu a avut pe tot parcursul carierei sale idealul originalităţii ca motor al luptei pentru menţinerea literaturii române la un nivel spritual şi intelectual pe potriva năzuinţelor intelectualilor, dar şi pe potriva nevoilor publicului. Viziunea sa, care nu lasă loc mediocrităţii, a rămas până în zilele noastre un exemplu de spirit clasic: arta (în speţă, literatura) trebuie să fie conectată la realităţile sociale şi spirituale ale vremii, expresivă şi moralizatoare. Aceste principii, de altfel, definesc generaţia „marilor clasici” ai literaturii române (Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici), toţi sprijiniţi în plan public de „Junimea” lui Titu Maiorescu. Însă, după cum afirmă şi Ioana Pârvulescu, nu trebuie să gândim că ideea de „clasic” este incompatibilă cu cea de „modern”, ba dimpotrivă, căci Maiorescu adoptă menţionatul set de valori având în minte ca obiectiv tocmai progresul literaturii şi societăţii româneşti.
Obiectivele „Junimii” reprezintă o platformă progresistă; „neatârnare” culturală, coerenţă şi spirit critic la nivel teoretic, unificarea limbii literare şi sprijinirea grafiei latine la nivel pragmatic – iată ce obiective trasase grupul intelectualilor de la Iaşi, începând cu deceniul al şaselea din secolul al XIX-lea. Studiile critice ale lui Maiorescu stau mărturie în ceea ce priveşte respectarea obiectivelor asumate, căci ele au un rol de ghidare şi formare a percepţiei publicului („O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, „În contra direcţiei de azi din literatura română”), ba chiar şi de apologie şi reafirmare a unei valori neînţelese de către contemporani („Comediile d-lui Caragiale”).
În „O cercetare critică…”, autorul abordează problema „condiţiunilor” poeziei, materiale sau ideale. Bazându-se pe dihotomia cunoaştere sensibilă-cunoaştere raţională, el afirmă că raţiunea caută în lirism un „liman”. Sentimentele sunt transfigurate în „materie sensibilă”, fiind purificate de „abstracţiuni”, căci abstracţiunile sunt de domeniul ştiinţei şi fac apel la logică, nu la „pasiune”. Ele trebuie să fie inteligibile cititorului şi să fie recognoscibile, această identificare cu ele netrebuind să ceară un efort considerabil. Cum se poate ajunge aici? Prin intermediul mijloacelor artistice, care servesc la cuantificarea calităţii poeziei, la nivelul „materiei sensibile”. Avem ca principii de bază sugerate personificarea abstractului, utilizarea „epitetelor ornante” şi evitarea a tot ceea ce este comun din punct de vedere stilistic, căci comun poate fi sinonim cu abstract uneori (cunoscut fiind faptul că sensul unui cuvânt se abstractizează cu cât este mai des utilizat). Comparaţiile surprinzătoare şi cuvântul cel mai concret la momentul potrivit, cu intenţia conciziunii, pot face diferenţa dintre marea literatură şi mediocritate.
Poezia, mai afirmă criticul, nu are nevoie de diminutive (sau de vreun alt artificiu stilistic) în exces; totul trebuie folosit pentru a obţine un anume efect, iar nu pentru a facilita generarea de rime sau pentru a suplini lipsa de consistenţă a conţinutului, cum – remarcă Maiorescu – se întâmplă în poezia contemporanilor săi.
Criteriul estetic şi cel al originalităţii, aşadar, ghidează poezia spre puritatea exprimării şi structurării: noţiunile poetice se regăsesc la nivel dinamic într-un crescendo, oferind o viziune nouă asupra subiectului prin prisma expresivităţii. Poezia trebuie să aibă un punct culminant, la care se va fi ajuns printr-un joc al tensiunii lirice – abia atunci începe arta, afirmă Maiorescu.
Operele din care el citează spre a furniza exemple aparţin literaturii clasice sau romantice de secol XIX, din Vestul european pe care autorii români încercau să îl emuleze. Contraexemplele sunt furnizate de către tinerii poeţi români, ale căror nume Maiorescu nu le dă onoarea de a fi menţionate, pe motiv că le-ar face o reclamă pe care ei nu o merită.
Ironia se circumscrie, deci, şi ea stilului maiorescian, împreună cu simplitatea unei retorici clare, pătrunzătoare, cu impact asupra cititorului; „prelecţiunile” ţinute în sprijinul culturalizării maselor îşi spun cuvântul. Tonul este plin de autoritate, căci Maiorescu este conştient de responsabilitatea sa faţă de public şi de poziţia de lider al generaţiei sale.
Ajungem astfel la întrebarea esenţială: a impus Titu Maiorescu o nouă direcţie în dezvoltarea culturală a vremii? Fără îndoială că da, deoarece intuiţia sa a indicat încă de la început stratificarea valorică a generaţiei sale; „clasicii” lui Maiorescu sunt şi „clasicii” noştri, iar teoriile şi previziunile sale s-au dovedit a fi corecte pe termen lung. Cum altfel decât influent poate fi numit un om care, la un secol după momentul său de maximă glorie, reprezintă un standard şi un model pentru critica literară a unei naţiuni?