Vitoria Lipan (Baltagul)

de Mihail Sadoveanu

Romanul „Baltagul” de M. Sadoveanu este o scriere memorabilă nu numai prin conţinut şi semnificaţii, ci şi prin personajele lui. Astfel, pe lângă personaje principale: Vitoria Lipan, Nechifor Lipan şi Gheorghiţă, un rol aparte în roman îl au şi personajele secundare sau episodice: părintele Daniel, baba Maranda, negustorul David etc. Majoritatea acestor personaje sunt caractere puternice, de o mare complexitate, specifice acelei lumi patriarhale pe care ele o reprezintă.
Vitoria Lipan este personaj principal al romanului fiind prezentă în toate momentele acţiunii şi polarizând în jurul ei, toate celelalte personaje. Romanul poate fi socotit cartea acestei eroine devenite tip reprezentativ de erou popular. Ea întruneşte calităţile fundamentale ale omului simplu de la ţară, în care se înscriu cultul pentru adevăr şi dreptate, respectarea legilor strămoşeşti şi a datinilor străvechi, de aceea „ea nu e o individualitate ci un exponent al speţei”. (G. Călinescu)

Portretul fizic reiese din caracterizarea directă, autorul oprindu-se la acele trăsături ale eroinei care sugerează, pe de o parte frumuseţea şi farmecul ei fizic, iar pe de altă parte îngrijorarea femeii pentru tăcerea soţului ei şi zbuciumul sufletesc: „Ochii ei căprii în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului erau duşi departe”, „acei ochi aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute”.
Gândindu-se la Nechifor Lipan, care întârzia, Vitoria este foarte neliniştită şi se autoizolează de lumea din jur: „în singurătatea ei femeia încerca să pătrundă la el”, apoi „se desfăcuse încet de lucruri şi intrase oarecum în sine”.
Prin caracterizare indirectă se dezvăluie stările sufleteşti şi trăsăturile morale ale eroinei, care reies din faptele, gesturile şi vorbele acesteia. Ea se defineşte prin dragostea şi credinţa faţă de soţ. Nechifor Lipan este centrul universului ei: „aşa-i fusese drag în tinereţă Lipan, aşa îi era şi acum, când aveau copii mari cât dânşii”. Din această iubire statornică izvorăşte şi îngrijorarea ei faţă de întârzierea soţului.
Vitoria Lipan este un personaj exponenţial care sintetizează trăsăturile oamenilor de la munte. Femeie credincioasă, ea respectă obiceiurile strămoşeşti. Astfel, înainte de a pleca, se consultă cu preotul. Credinţa puternică în Dumnezeu o face să meargă la Mănăstirea Bistriţa, unde se roagă Sfintei Ana să-i lumineze sufletul şi mintea pentru aflarea adevărului. De asemenea ţine post douăsprezece săptămâni. Se spovedeşte preotului şi se împărtăşeşte înainte de plecare, pentru curăţirea sufletului de păcate, sau de orice pornire nepotrivită. Credinţa pare că-i întăreşte hotărârea nestrămutată de a nu se întoarce până nu dă de urma lui Lipan.
Ca orice femeie a lumii satului arhaic, Vitoria Lipan este şi superstiţioasă, căci ea crede în vise şi semne, în descântece şi vrăji. Ea merge şi la vrăjitoarea satului, baba Maranda, deşi nu crede în prezicerea acesteia, că Nichifor ar fi părăsit-o pentru o altă femeie „cu ochii verzi”.
Vitoria ştie să interpreteze semnele vremii, visele şi crede în superstiţii. Astfel, brazii „mai negri decât de obicei” şi norul negru de deasupra Ceahlăului sunt pentru ea tot atâtea semne ale vremii care prevestesc o nenorocire. Visele sunt o altă sursă de îngrijorare, deoarece, atunci când îl visează pe Nechifor Lipan „cu spatele întors către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape” şi „cu faţa încolo”, Vitoria înţelege că soţul ei nu se va mai întoarce acasă. Alt semn rău prevestitor vine din superstiţii mitice în care ea crede cu toată fiinţa: atunci când cocoşul s-a întors „cu secera cozii spre focul din horn şi cu pliscul spre poartă”, Vitoria ştie că trebuie să meargă în căutarea lui Lipan.
Eroina impresionează şi prin luciditatea şi stăpânirea de sine, pentru că, deşi, iniţial, se hotărâse să-l trimită doar pe Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor, îşi dă seama că acesta are nevoie de mintea şi experienţa ei, şi pleacă împreună.
Bună cunoscătoare a firii oamenilor este un bun psiholog şi ştie să se comporte adecvat în situaţii din cele mai diverse, cu scopul de a culege informaţii ce ar interesa-o. Astfel, la nunta întâlnită, ea simulează veselia, mascându-şi neliniştea şi supărarea: „Arăta veselă faţă şi limbă ascuţită”.
în tot ceea ce face, ea dovedeşte tenacitate, dârzenie şi voinţă de neînfrânt, deoarece ea nu renunţă şi-şi va realiza dorinţa de a-1 găsi pe Nechifor Lipan şi de a-i pedepsi pe ucigaşi. Astfel, prin aceste puternice trăsături morale, spiritul ei justiţiar învinge, ea putând astfel să-şi reia viaţa, cu îndeletnicirile ei paşnice.
Discreţia şi inteligenţa, tenacitatea şi dârzenia, îmbinate cu o logică impecabilă o ajută să descopere rămăşiţele bărbatului iubit în râpa de sub Crucea Talienilor. Durerea şi deznădejdea se împletesc cu ultimul strigăt de iubire pentru cel pierdut pe veci, chemându-1 cu numele lui tainic, de alint. Deşi împovărată de durere, Vitoria se simte eliberată, deoarece toate căutările au luat sfârşit. Forţa ei morală este uluitoare, deoarece îşi înăbuşă durerea şi, cu multă prezenţă de spirit, se dovedeşte a fi în continuare o bună creştină şi păstrătoare a tradiţiei. Astfel, ea aprinde făclie lângă mort, are grijă ca priveghiul şi înmormântarea să se desfăşoare după toate regulile datinei.
Adevărata măsură a inteligenţei, a abilităţii şi a tactului Vitoriei se manifestă la praznicul de pomenire, unde cheamă, pe lângă localnici şi autorităţi, şi pe presupuşii ucigaşi. Ea creează o atmosferă de teamă, sub pretextul că mortul ia spus totul. Dovedeşte un uimitor raţionament de detectiv, creând mai întâi o stare de tensiune psihologică pentru Calistrat Bogza, cu întrebări atacatoare, păstrând un calm şi o stăpânire demne de admirat. Setea de adevăr şi spiritul ei justiţiar înving până la urmă ticăloşia criminalilor. Datina înmormântării şi pedepsirea ucigaşilor vin dintr-o credinţă străveche a poporului şi sunt împlinite după legi nescrise: „cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”. Odată împlinită datoria, viaţa reintră în normal, Vitoria asumându-şi responsabilitatea totală a familiei sale.
în relaţie cu celelalte personaje, Vitoria apare în ipostaza de mamă devotată, grijulie şi atentă la evoluţia copiilor, pe care îi învaţă să respecte datina şi să fie pricepuţi în ale gospodăriei. Faţă de Gheorghiţă dovedeşte toleranţă, apărându-1 de mânia lui Nechifor Lipan, iar faţă de Minodora este mai aspră, mai neîndurătoare, pentru că vrea s-o educe în spiritul tradiţiei.
Ca soţie, Vitoria dovedeşte dragoste şi credinţă soţului, aşteptându-1 răbdătoare din lungile lui călătorii. Din iubirea ei statornică izvorăsc îngrijorarea şi zbuciumul ei.
Trăsăturile ei deosebite o fac să fie admirată de cei din jur, începând cu Gheorghiţă care gândeşte că „mama asta trebuie să fie farmăcătoare, cunoaşte gândul omului”. De altfel, şi Calistrat Bogza este uimit de inteligenţa ei.
Acţiunile eroinei, gândurile, vorbele sale conturează un personaj complex, prin spirit justiţiar, sete de adevăr, inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, devotament, tenacitate.
Dialogul şi relaţiile cu celelalte personaje ale romanului evidenţiază o bună cunoaştere a sufletului omenesc, o logică impecabilă şi o autentică vocaţie de detectiv. Modalităţile de caracterizare sunt cu totul aparte, deoarece Mihail Sadoveanu foloseşte pe lângă caracterizarea directă şi indirectă, mijloacele artistice ale introspecţiei psihologice – labirintul interior, memoria fictivă, credinţele strămoşeşti, mentalitatea ancestrală – care determină faptele, vorbele şi atitudinile eroinei, construind un caracter complex prin trăsături şi trăiri.
Toate aceste trăsături au făcut ca ea să fie numită fie „un Hamlet feminin” (G. Călinescu) sau o Antigona a lui Sofocle, sau, mai simplu „un suflet tenace şi aspru de munteaneă, un caracter aspru de o voinţă sălbatică, aproape neomenească”. (Perpessicius)