Rezolvare subiectul 1:
1. ger, promoroacă (ţurţuri, gheaţă)
2. Semnele de punctuaţie: punct şi virgulă de la finalul celui de-al doilea vers desparte două fraze diferite, marcând o pauză în exprimarea unor idei similare. Poetul nu foloseşte punctul, ca în finalul strofei, deoarece acesta are rol în încheierea ideii, nelăsând loc unei continuări a acesteia.
3. „Sa ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.”
4. Tema naturii sub stăpânirea iernii; motivul gerului.
5. pronume la persoana I şi a II-a: „eu”, „tu”; verbe la persoana a II-a: „vin’”; interjecţia.
6. „(gerul) sălbatic”  epitet personificator, extrem de sugestiv care arată forţa de nestăvilit a iernii geroase acaparând natura.
7. Substantivul „gerul”, reprezentând şi titlul poeziei, nu este pus la întâmplare la începutul fiecărei strofe, ci prin aceasta, poetul intensifică într-un mod aparte ideea centrală a poeziei, asprimea iernii, dându-i cititorului senzaţia de acaparare totală, accentuând imaginile sinestezice.
8. Gerul este prezentat de către poet ca o minune a iernii, ca un fenomen magic ce pune stăpânire asupra întregii naturi. În ultima stofă, gerul este invocat de către eul liric, prin propoziţia în vocativ: „O! tu, gerule năprasnic, vin”. Epitetul „(ger)năprasnic” întăreşte ideea de atotputernic, iar comparaţia „ca săgeata” întregeşte sentimentul de măreţie pe care gerul i-l inspiră poetului. Primele două versuri ale strofei prezintă o complexă imagine vizuală, ce subliniază grandoarea tabloului.
9. Vasile Alecsandri creează un pastel al iernii, de o impresionantă măreţie, prin folosirea unui limbaj expresiv, pe tot parcursul poeziei. Elementele care susţin expresivitatea sunt nenumăratele imagini artistice create cu ajutorul figurilor de stil.

Rezolvare subiectul 2:

-Argumentativ: Adevar-

Afirmaţia lui Cioran este valabilă pentru noi toţi. Nimic nu este mai adevărat decât faptul că oamenilor le place să fie minţiţi. Cu toţii negăm realitatea, fie că e vorba de ceea ce suntem, de societatea în care trăim sau, de ce nu, de modul în care banii se obţin. Toţi încercăm să fentăm într-un fel sau altul realitatea. Vrem ca lumea să ne considere mai buni şi vrem să profităm de orice şansă de a ne fi mai bine cu un minimum de efort. Dar până la urmă ce are dacă este aşa? De ce Emil Cioran spune acest lucru cu atâta dezamăgire?
În primul rând, lăsând ipocrizia caracteristică nouă tuturor la o parte, pot spune ca noi, oamenii, avem nevoie cu toţii de minciuni, de iluzii. Adevărul, pe lângă faptul că doare, ne şi dezarmează. Adevărul i-a determinat pe unii oameni chiar să recurgă la masuri extreme, cum ar fi suicidul. Cert este că fiecare dintre noi a pus măcar o dată un bilet la loto, fiecare am fost impresionaţi de viaţa pe care o vedem în filme şi în romane sau de averile care se pot câştiga la bursă. Toate aceste şanse ne fac viaţa mai frumoasă şi ne motivează să mergem mai departe cu speranţa că în viitor norocul va fi de partea noastră.
În al doilea rând aş putea spune chiar, că în unele aspecte ar trebui sa le mulţumim acestor negustori de iluzii pentru faptul că ne determină să vedem cu alţi ochi viaţa. Aceşti negustori, pe de altă parte, sunt şi ei oameni ca noi, oameni interesaţi de binele lor. Diferenţa este că ei conştientizează mai bine decât noi faptul că până la urmă nimeni nu-ţi dă nimic degeaba. Fie că este vorba de banci care oferă prima rată gratuit, de patronii de cazinouri şi, de ce nu, de artişti, co toţii au ca scop prezentarea unei realităţi mai puţin dure. Negustorii trăiesc din fericirea noastră, iar noi trăim din minciunile lor.
În concluzie, pot spune că, atâta timp cât nu ne lăsăm duşi de val devenind dependenţi de ceea ce vând aceşti negustori de iluzii, putem privi minciuna ca un mod mai uşor şi mai plăcut de a trece prin viaţă.

Rezolvare subiectul 3:

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga

Basmul cult îşi are originea în cel popular de la care autorul preia tiparul narativ, dar reorganizează elementele stereotipe conform viziunii sale artistice şi propriului său stil. Basmul cult imită relaţia de comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce conferă oralitate stilului.
Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu acţiune implicând fabulosul, supranaturalul, care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj. Reperele temporale şi spaţiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente clişeele compoziţionale, numerele şi obiectele magice. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul şi descrierea.
În literatura universală sunt cunoscute basmele lui Perrault şi Anderson, iar la noi ale lui Eminescu, Caragiale, Slavici, Creangă, Delavrancea, etc.
O capodoperă a genului, la noi, rămâne „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, basm publicat în 1877, în revista „Convorbiri literare”.
Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un autor omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii. Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiuniii cu dialogul şi descrierea.
Tema basmului este triumful binelui asupra răului. Motivele narative sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunearea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.
În basm sunt prezente clişeele compoziţionale, formule tipice. Formula iniţială: „Amu cică era odată” şi formula finală „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă” sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Formulele mediane: „şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”, „şi mai merge el cât mai merge”, „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, realizează trecerea de la o secvenţă la alta şi menţin cititorul atent, antrenându-i curiozitatea.
O trăsătură a basmului lui Ion Creangă o reprezintă tratarea fabulosului în mod realist, poveştile lui Creangă fiind caracterizate printr-o alăturare a miraculosului cu realitatea. Astfel, Spânul se comportă ca un om viclean, esenţa lui demonică, fiind dezvăluită mai târziu. Tot aşa, cele cinci apariţii bizare se comportă, vorbesc şi se ceartă ca nişte săteni humuleşteni; în plus, fiecare schiţă de portret cuprinde o trimitere la fiinţa umană. De altfel, această particularitate a fost numită de critica literară „localizarea fantasticului”.
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presuspune un lanţ de acţiuni: o situaţie iniţială de echilibru (existenţa celor doi fraţi, Craiul şi Împăratul Verde, care trăiesc departe unul de celălalt), o parte pregătitoare, un eveniment duce la dezechilibru, apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, trecerea cu bine a probelor ce duce la refacerea echilibrului, apoi răsplata eroului (finalul fericit).
Personajele, deşi individualizate, sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diverse ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui.
Personajul principal al basmului cult este mezinul craiului, Harap-Alb, dar el nu mai reprezintă modelul de frumuseţe fizică, morală şi psihică din basmele populare anunţat de la începutul acestora prin expresii de tipul „creştea într-un an cât alţii în zece”, astfel încât călătoria întreprinsă de el nu are valoarea de a confirma calităţile excepţionale, ci este un traseu de iniţiere, parcurs de un tânăr naiv şi timid şi care la sfârşit devine capabil sa conducă o împărăţie. Astfel, se vorbeşte despre un caracter de bildungsroman al basmului. Cea mai mare parte a basmului este reprezentată de călătoria mezinului către împărăţia lui Verde Împărat şi probele la care este supus de către Spân.
În procesul său de formare se disting trei etape: etapa iniţială, de pregătire pentru drum; apoi parcurgerea drumului iniţiatic şi răsplata. Acesta este presărat cu diferite spaţii cu valoare simbolică: podul (simbolizează trecerea la altă etapă a vieţii, atâţ atunci când are loc confruntarea cu tatăl deghizat în urs, cât şi la întâlnirea cu furnicile), fântâna (spaţiu al renaşterii şi al regenerării; scena în care are loc schimbarea numelui, a identităţii şi reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân), pădurea (loc al morţii şi al regenerării).
Dacă eroul basmului popular era supus în general la trei probe, Harap-Alb trece prin mai multe încercări: aducerea salăţilor din grădina Ursului şi a pielii Cerbului, noaptea petrecută în casa de aramă, separarea macului de nisip, păzirea fetei Împăratului Roş, găsirea şi identificarea acesteia. După ce îşi dovedeşte bunătatea ajutând albinele să-şi facă stup şi ocolind nunta furnicilor, trecând pe un pod, Harap-Alb întâlneşte cele cinci personaje himerice întruchipând focul, apa, pământul şi aerul: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Ultimile trei probe sunt legate de cucerirea fetei împăratului. Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii. Nunta şi schimbarea statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea eroului.
Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci el ajută involuntar la iniţierea eroului, de aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea feciorului de împărat să se fi încheiat.
Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, craiasa furnicilor şi cea a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăşi) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa moartă). Personajul căutat este fata de împărat.
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane, dar aspectul lor ascunde şi calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni. Sfânta Duminică este înţeleaptă.
Registrele stilistice popular, oral, reginional conferă originalitate stilului. Limbajul cuprinde termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, frecvenţa proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba aceea”.
Umorul este realizat cu ajutorul exprimării muscalte („să traiască trei zile ca cea de-alalteieri”), ironiei, poreclelor (Păsărilă, Buzilă), diminutivelor cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”, ect.), caracterizărilor pitoreşti (portretul lui Gerilă, Ochilă, etc.), expresii populare („Da-i cu cinstea, să peară ruşinea”).
Oralitatea stilului (impresia de zicere a textului scris) se realizează prin expresii narative tipice („şi atunci”, „şi apoi”, „în sfârşit”), „şi” narativ; implicarea subiectivă a naratorului („Ce alta, pot să zic?”), dativul epic („Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”) şi versuri populare („De-ar şti omul ce-ar păţi, /Dinainte s-ar păzi!”).
„Poveste lui Harap-Alb” este un basm cult ce are ca sursă de inspiraţie basmul popular, de la care autorul păstrează motivele (căsătoria, încercarea puterii, peţitul, probele), personaje fabuloase, ajutoarele venite în sprijinul binelui, formule tipice şi inovează pentru basmul cult umanizarea fantasticului prin comportamentul, gestica, psihologia şi limbajul personajelor.