Rezolvare subiectul 1:

1. „umeri” , „frunte”, „sprâncene”, „ochii”, „tâmplele”

2. Virgulele desparte grupul verbal construit cu gerunziu de restul enunţului şi reliefează semnificaţia sintagmei: o personificare.

3. a da apă la moară, a şti ca pe apă, a se îmbăta cu apă rece, pe apa Sîmbetei

4. Tema trezirii conştiinţei / a naşterii lucide, motivul somnului, motivul luminii, motivul ascensiunii.

5. Rima este încrucişată, 1-3 feminină şi 2-4 masculină; măsura variază între 10 14 silabe (într-o rostire rapidă a primului vers al acestei strofe)

6. „şi plopii, trezindu-se brusc” – personificare; prin personificare, universul material prinde viaţă, devenind o prelungire a universului uman. Nicolae Manolescu vorbeşte despre substanţializarea limbajului şi poetizarea realului. Poezia se face pe sine ca obiect şi se construieşte cu fiecare vers, fiecare cuvânt.

7. Orice titlu induce un anumit nivel de lectură a textului poetic şi generează un orizont de aşteptare. Titlul poeziei citate este alcătuit dintr-un substantiv comun însoţit de un adjectiv cu valoare de epitet. Titlul sugerează un tablou de natură, într-un moment al zilei. Discursul liric confirmă parţial şi completează înţelesurile sugerate de titlu, numai că dimineaţa devine o metaforă a trezirii conştiinţei: fiinţa cosmicizată se trezeşte din somnul necunoaşterii, într-o viziune monumentală. Eul poetic are viziunea propriei geneze ca fiinţă supremă, în lumină, moment auroral privilegiat.

8. Cuvintele au valoare în sine, dar dincolo de cuvânt se deschide o altă lume. Sentimentul este generator de sens, ţine lumea în fiinţă, schimbându-i contururile. Imaginea vizuală a soarelui şi sinestezia „lumina-n ape o să-mpungă” conturează o lume a obiectelor şi a fiinţelor aflate într-o relaţie de întrepătrundere, glorificând momentul naşterii lucide, al iluminării.

9. Textul aparţine neomodernismului, având drept caracteristici lirsmul reflexiv şi imagismul metaforic, reinterpretarea miturilor (geneza este aici individuală, omul devine centru al universului, identificându-se cu soarele, natura se trezeşte la conştiinţă).

Rezolvare subiectul 2:
Argumentativ: Suflet

Sunt de acord cu Eugen Lovinescu, care vede sufletul uman ca pe un lucru complex, schimbător, deloc asemănător cu un bloc de stâncă.
De-a lungul vremii, teoriile despre suflet au stat în centrul preocupărilor filozofilor omeneşti. Dacă în reprezentarea medievală duală a umanului, sufletul vine de la Dumnezeu, pur şi angelic, iar trupul este veşmântul lui trecător şi întinat de păcate, umaniştii Renaşterii revin la doctrinele antice şi încearcă să împace „conţinutul” şi „forma”, spiritul şi materia, în timp ce omul modern este o conştiinţă scindată, înstrăinat de sine. Oricum ar fi privit, sufletul rămâne pentru majoritatea oamenilor sediul sentimentelor, al emoţiilor şi al pasiunilor. Sufletul este, se pare, ceea ce ne diferenţiază de regnul animal şi de cel vegetal. Omul se identifică prin această structură energetico-informaţională, ea este cea care ne „umanizează” şi ne defineşte. În acelaşi timp, sufletul este atât de complex, încât toate soluţiile filozofice, religioase, artistice nu pot da soluţii definitive, ci mai degrabă complementare, iar natura interogativă a filozofiei se dezvăluie astfel în toată splendoarea ei.
În concluzie, sufletul rămâne o enigmă.

Rezolvare subiectul 3:
Argumentarea modernităţii unui text poetic studiat din opera lui Lucian Blaga: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Consider că afirmaţia lui Dumitru Micu despre modernismul blagian este adevărată.
Primul argument vizează relaţia indisolubilă între Lucian Blaga şi modernism. Modernismul se manifestă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea şi include în sens larg toate acele mişcări artistice care exprimă o ruptură faţă de tradiţie, negând epoca sau curentul care le-au precedat, simbolism, expresionism, avangardism. Atitudinea modernistă este, prin definiţie, anticlasică, antiacademică, anticonservatoare şi împotriva tradiţiei.
În cultura română, cel care a teoretizat modernismul, punându-l la baza unui sistem, a fost Eugen Lovinescu, în studiul „Istoria civilizaţiei române moderne”. Aplicarea teoriei modernismului în literatură e conţinută în opera „Istoria literaturii române contemporane”. În esenţă, elementele teoriei lovinesciene sunt: spiritul veacului, principiul sincronismului, principiul imitaţiei, teoria mutaţiei valorilor estetice. În ceea ce priveşte mutaţia valorilor estetice, pentru poezie este vorba despre evoluţia de la epic la liric, reducerea la lirism, sensibilitate, naşterea unui nou limbaj poetic.
Toate aceste caracteristici sunt întâlnite în lirica blagiană.
Al doilea argument are în vedere exprimarea metaforică a ideilor creatorului. Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut al lui Blaga, „Poemele luminii” (1919).
Este o artă poetică pentru că exprimă metaforic ideile creatorului despre relaţia cu universul şi modul de a trăi în şi prin poezie. Nu este singura artă poetică a lui Blaga, el are multe meditaţii pe tema rostului creaţiei poetice: „Taina iniţiatului”, „Noi, cântăreţii leproşi”, „Către cititori”, „Poeţii” ec, dar este cea mai cunoscută.
Poezia vorbeşte despre cunoaşterea lumii prin intermediul creaţiei, idee conotată în simbolul luminii. Metafora din titlu, „corola de minuni a lumii” conturează universul lumesc în care fiinţa umană este înconjurată şi solicitată de taină, metaforă a misterului universal.
Creaţia poetică devine o forma esenţială de cunoaştere. Textul este organizat în jurul a două opoziţii: eu – alţii, lumina mea – lumina altora. Acestea configurează subiectul cunoscător într-un mod personalizat în primul caz şi echivoc, nedeterminat, în cazul al doilea. Opoziţia dintre aceşti termeni atrage atenţia asupra sensului special pe care îl acordă Blaga cunoaşterii sale poetice. Poetul se confesează într-un monolog liric în legătură cu trăirile sale de creator (primele 6 versuri).
Enumeraţia (flori, ochi, buze, morminte) trimite la reprezentarea universului existenţial prin particularizare în amanunte ce par banale, dar care sugerează de fapt imaginea globala a vieţii, spaţiu al tainei şi al minunii: flori – metafora naturii, ochi – altă formă de cunoaştere, buze – cuvântul (logos), iubire; morminte – moarte, taina eternităţii. Taina este, de altfel, cuvântul de bază la Blaga. Negaţiile „nu strivesc” şi „nu ucid” au rolul de a delimita maniera personală prin care poetul înţelege cunoaşterea lumii. În opoziţie, „lumina altora” sugrumă, striveşte, ucide misterul lumii. Lumina eului poetic, insistent şi orgolios rostit, are rolul de a spori, de a îmbogăţi universul de mister: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Ambiguitatea metaforei din titlu se păstreaza în tot textul: „tainele”, „vraja nepătrunsului ascuns”, „adâncimi de întuneric”, „îintunecata zare”, „tot ce-i nenţeles (laitmotiv). Comparaţia care urmează subliniază rostul poeziei de a îmbogăţi lumea cu imagini, simboluri, sentimente noi aşa cum lumina lumii nu risipeşte întunericul nopţii, nu lămureşte detalii, ci îmbogăţeşte, sporeşte misterul prin amplificarea umbrelor şi sublinierea incertitudinilor. Ambiguitatea universului nocturn este ambiguitatea definitorie a artei.
Prin urmare poezia nu trebuie să explice, ci să sugereze, deschizând drumul mai multor interpretări, diversificându-i trăirile, amplificând emoţia receptării. Sintagma „sfânt mister” conotează sensul poeziei care închide în sine o aspiraţie divină. Textul nu face neapărat posibilă echivalarea între cunoasterea paradiziacă („lumina altora”) şi cunoasterea luciferica („lumina mea”), întâi de toate pentru că o imagine poetică nu e totuna cu un concept filozofic, apoi pentru că diferenţa dintre cele două tipuri de cunoastere este de atitudine şi de metoda, nu se referă la facultăţile cognitive.Textul lui Blaga vorbeşte despre o cunoaştere prin raţiune restrictivă şi o cunoaştere al cărei atribut este dezvăluit abia în final („eu iubesc şi flori şi buze şi morminte”). Iubirea e cea care animă demersul creativ al lui Blaga. Poezia devine un act de comunicare mistică cu universul, prin iubire.
Experienţa lirică presupune întoarcerea repetată la origini în sensul că fiecare trăire reface lumea, poetul cunoaşte repetând gestul creator divin, dar fiecare emoţie, moment înseamnă altă cale, alt sens dat lucrurilor, în fond aceluiaşi univers. Omul în general nu e copleşit de misterul cosmic, misterul îl incită la creaţie. Creaţia e o răscumpărare a neputinţei de a cunoşte absolutul.
Al treilea argument îl constituie prezenţa în text a metaforelor revelatorii specific blagiene. Astfel, corola de minuni a lumii poate fi şi o expresie poetică a domeniului Marelui Anonim. Mitologic, are corespondent în lotusul cu o mie de petale din literatura indică. Corola cuprinde arhetipuri ale universului: flori, ochi, buze, morminte. Metafora „nepătrunsului ascuns” apare şi la Eminescu în „Scrisoarea I” şi reprezinta lumea de dinainte de geneză, necuprinsă în cuvânt şi în semne. La Blaga metafora desemnează lumea creată, alcatuită din taine simţite cu inima şi nu cercetate cu mintea.
Al patrulea argument este modernitatea versificaţiei. Versificaţia blagiană nu se supune schemelor prozodice clasice. Blaga introduce versul liber, aritmic, inegal, lipsit de rimă şi ritm. Poezia se caracterizează prin două procedee stilistice: enumeraţia conjuncţională (polisindetul) şi ingambamentul. Astfel unele versuri se afla în relaţie de coordonare, marcată prin conjunctia „şi” , la fel şi cuvinte din cadrul unei propoziţii „şi flori şi ochi, şi buze şi morminte”. Ingambamentul reprezintă continuarea unei idei în două sau mai multe versuri consecutive fără a marca acest fapt prin vreo pauză, generând efectul stilistic de mişcare ondulată a versului, tonalitatea gravă.
În concluzie, poezia lui Lucian Blaga se încadrează în direcţia modernistă, este o poezie de cunoaştere.
Lucian Blaga scrie o poezie de cunoaştere construită pe marile antinomii ale lumii: lumina-întuneric, iubire-moarte, individ-macrocosmos. Nicolae Balotă îl considera „poetul unor aventuri existenţiale şi al unor experienţe esenţiale”. Poezia blagiană evoluează dinspre elanurile vitaliste spre „tristeţea metafizică”, dinspre imagismul metaforic spre simplitatea clasică a expresiei.